Muzeul National al Taranului Roman
Lansare de carte
Iunia Pasca
Clubul Taranului, Bucuresti
25 aprilie 2013
A venit in sfarsit si ziua speciala in care Prin lume, Spre mine va ajunge sa vada capitala !
Locasul hotarat a fost Clubul Taranului, din cadrul Muzeului Taranului
Roman, care ne va gazdui in seara de 25 Aprilie 2013. Gandim noi ca va
fi un eveniment inedit, cu invitati speciali, muzica, imagini si
delicatese din diverse colturi ale lumii, precum si prezente virtuale de
peste oceane, de pe insule si din deserturi (toate locuri cu wireless,
totusi :) ).
Asa cum multi dintre voi stiti deja, Prin lume, Spre
mine s-a nascut in urma unei calatorii de cativa ani prin lume, pe
unde am umblat ca sa aflu cine locuieste in mine. Cartea cuprinde
lectiile si schimbarile majore de perspectiva pe care am avut
privilegiul sa le castig in acesti ani, si care mi-au facut si imi fac
viata mai frumosa in fiecare clipa. Mi-am dorit sa impartasesc toate
acestea cu lumea din jurul meu, şi acest lucru s-a intamplat sub forma
carţii de fata.
Va asteptam cu drag si caldura joi, atat pe
voi cat si pe prietenii vostri care ar aprecia cateva momente petrecute
intr-o atmosfera deosebita.
V-am ruga sa apasati pe acel buton ce
spune "Going" doar daca veti reusi sa fiti acolo fizic, pentru ca stim
ca multi dintre voi vor fi acolo cu sufletul :). Multumim, si ne vedem
curand !
"Încă plini de minunata energie din
mănăstirea sacră, Machu Picchu, ne urcăm în trenul ce ne duce înapoi în
Ollantaytambo. Stau lângă Silviu, fratele meu, fiecare cu câte o cască
împlântată într-o ureche, fiecare digerând ziua ce e pe cale să se
încheie. La un moment dat ne oprim să aşteptăm un alt tren ce vine din
direcţia opusă, şi atunci ochii mei întâlnesc o făptură firavă pe
marginea şinelor de tren. E o bătrânică adusă de spate, cu două buchete
de flori colorate în mână, şi cu o privire în ochi ce-mi trimite fiori
pe şira spinării.
Primul meu gând e să mă întreb cine cumpără flori
când e într-un tren în mijlocul munţilor. Apoi mă întreb de cât timp stă
bătrânica în picioare acolo, cu cele două buchete, de câte ore, de câte
trenuri, de câte zile. Apoi ochii mei întâlnesc ochii ei, şi inima mi
se opreşte pentru ce pare a fi un minut. Nu sunt capabilă să exprim ce
simt în acel moment. Tot ce ştiu este că trebuie să cumpăr flori de la
acea făptură firavă, orice s-ar întâmpla. Până să găsesc banii, trenul
se pune deja în mişcare, dar am suficient timp să iau florile, să-i dau
mai multe monede decât ceruse, şi să-i văd lacrimile curgând pe obraji
în timp ce ne îndepărtăm încet de ea. Mâna ei pe inima ei, mâna mea pe
inima mea… şi nu pot crede câtă fericire poate produce un astfel de gest
ambelor părţi. Faţa ei e strălucitoare, iar eu simt că am aripi.
Când mă aşez înapoi pe scaun, cu florile în poală, încep să deschid
buchetul. Uitându-se la mine cu un aer cunoscător, Silviu mă întreabă:
„Ce faci?”. Avusese acelaşi gând. „Te ajut !”, spune. Astfel că începe să
distribuie florile doamnelor din tren, aducând zâmbete neîncrezătoare,
mulţumiri profunde şi bucurie pură celor din spaţiul devenit acum un
Tren Curcubeu.
Minute mai târziu, două doamne ne abordează. “Dorim
să facem o fotografie cu voi” spun ele. „Suntem scriitoare din China şi
vrem să scriem o poveste despre gestul vostru, despre ce aţi făcut. Da,
să scriem o poveste deosebită!”." (fragment extras din cartea Prin lume, spre mine)
