Arta plastica contemporana romaneasca
Liviu Nedelcu, Alexandru Grosu
Galeria de Arta, Focsani
18 octombrie 2012
Prezinta: Alexandru Titu si Constantin Prut
Diferiţi ca
opţiune stilistică şi câmpuri poetice frecventate, pictorul Liviu Nedelcu şi
sculptorul Alexandru Grosu au în comun aceeaşi extindere a relaţiilor de
formalizare şi strategii de metaforizare, dintre imagine si realitate,
nesegmentată de rigorile unui realism mimetic sau al unui abstracţionism
radical. Cei doi artişti evoluează firesc între polii reprezentării şi
autoexpresiei pe un traseu mediat de intensitatea subiectivizării, de dominanta
expresionistă, ale cărei diferenţe de interpretare creativă diferă, însă, nu
doar în funcţie de datele impuse de rigorile spaţializării sau condiţia
materializării semnelor (sintagmelor vizuale), ci şi a referinţelor culturale
şi directe la realitatea concretă, uneori deja filtrată cultural, şi de statutul semantic.
Liviu
Nedelcu propune în selecţia de lucrări actuală un crochiu al creaţiei sale din
ultimii ani, marcând această complexitate a problemelor plastice, şi teoretice,
impuse de vocaţia sa expresionist lirică (gestuală) în concurenţă cu interesul
pentru teme culturale ca Frumosul concentrat în elocventa sinecdocă a
frumuseţii feminine, sau filonul autobiografic, cu capacitatea sa de
generalizare. Un alt nucleu semantic îl constituie experienţa sacrului, cu
sistemul său iconografic, tratat cu o adaptare stilistică actualizantă a
rigorilor reprezentării tradiţionale ale creştinismului răsăritean, segment al
creaţiei care nu a fost, programatic, inclus acestei expoziţii.
Dar aceste
solicitări variate care asigură înnoirea permanentă a repertoriilor sale nu
produce rupturi stilistice, ci, integrându-se esteticii hibridării şi
metamorfozelor şi mixajelor de limbaj, integrează cel mai ades discursurile
figurative, mai sintetice sau mai pronunţat mimetice, dinamicii libere şi
impulsive a spaţializărilor sale expresionist lirice. Chiar şi atunci când
subiectul imaginii cere o stabilizare provizorie, sau sugerează un preludiu al
ieşirii din timpul uman, prezenţa neliniştită a timpului este semnalată de
vibraţia unor elemente de context sau chiar semnalează figurat timpul în
desfăşurare, chiar dacă devenit exterior (de pildă, în succesivele portrete
duble ale părinţilor, de o calmă retorică a solitudinii şi poate a
reîntoarcerii la timpurile nondiscursive, latente, în marginea cărora se
derulează imperiul facticităţii).
Prezenţa
acestui patos al concretului niciodată absent din profunzimea referinţei
asigură picturii sale ce coagulează gestul în semn, discursul liber în
temporalitatea materializată şi generatoare de materialitate spaţializare
integrată substanţei sau integratoare, localizantă, acea densitate narativă şi
reflexivă a libertăţii care nu sacrifică în favoarea unei purităţi stilistice
fastuoasa bogăţie a lumii efemere dar mirifice, vitale, impure, dar
seducătoare, a permanentei regenerări.
Regenerarea biologică, dincolo de o
identitate individualizantă, ca principiu al permanenţei în act (sugerat de o lucrare gestual abstractă, Cuibul), sau de senzualitatea nudurilor feminine. Indiferent de regimul
formei, mimetice sau gestual informale, formă în devenire şi disoluţie,
constanta creaţiei sale este o picturalitate care nu lasă evenimentul sau
figura, pata sau figura, să se detaşeze monadic de spaţiu, şi senzualitatea
rafinată a cromaticii sale, ce armonizează la nivelul compoziţiei sau seriei ce
compune o suită, şi în fiecare dintre detaliile suprafeţei, ce are, la rândul
său statutul unei compoziţii.
Alexandru
Grosu investighează, la aceeaşi intersecţie fertilă dintre investirile analitic plastice (conducând spre
explicitarea structurii) şi semanticitatea sa ca joc referenţial deschis. Multe
dintre ciclurile de lucrări legate tematic sau dintre proiectele monumentale
sunt centrate de figura umană, descriptiv sintetizată sau redusă la un semn
aproape (dar niciodată cu desăvârşire) abstract. Uneori, figura umană cel mai
ades eroizată, impostată autoritar în spaţiu, este substituită de o figură
animalieră emblematică, încărcată de suplimente de semnificaţie ce o integrează
mitologiei umanului. Proiectul său expoziţional actual explorează un câmp
problematic plastic delimitat de avangardismul istoric, încă neradicalizat în
disjuncţia sa faţă de modernismul al cărui program novator era bazat pe preocupările pur formale sub semnul
esteticităţii autonome la a cărui provocare a replicat antiestetismul şi extrateritorialitatea
traseelor avangardiste, plasându-şi
interesul în dialogul dintre volum, ca prezenţă şi absenţă, ca definit
de masă autoritară sau ca grafie ce antrenează zone de consistenţă sau
dematerializare cu funcţie expresivă.
Dacă în
compoziţiile în care volumul disciplinează o materie dură, densă, golul
colaborează cu tensiunile ce dizlocă – după un program constructiv explicit,
spaţializând formele pentru a simultaneiza parcurgerea temporal discursivă a
segmentelor/suprafeţelor –, reducţia
spre grafie îi lasă acestei prezenţe/absenţe rolul de a substanţializa spaţiul
şi astfel figura. Tensionatele linii de forţă de o intensitate expresivă ce
indică fără echivoc apartenenţa stilistică. Relaţia constructivă gol-plin sau
volum imaterial şi vector linear constructiv operează însă sub determinarea
unui nucleu semnificativ, relevându-şi operaţionalitatea metaforică. Acesta
este regimul seriei figurative, expresioniste, – seria de cai în care spaţiul
operează macerant, solidar unui timp ostil, sau
sublimant, aderent pe semnificaţiile ascensionale ale dematerializării.
Artistul expune şi o serie de piese monolite, consistente, al căror regim este
un abstracţionism izomorf repertoriilor biologice, reactualizând fertilele
trasee ale suprarealismului nonarativ, dar sub regimul unui formalism mai puţin
exuberant.
(Alexandra
Titu, modernism.ro).