Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș
Baia Mare
ianuarie 2022
În anul 1936
artistul plastic Traian Bilțiu - Dăncuș (1899 - 1975) a realizat, pentru prima
dată, o poartă maramureșeană pe cinci stâlpi, prin așezarea, în fața celor trei
ai porții tradiționale a încă doi, la o anumită distanță, înspre exterior,
adică la drumul țării. Prin această nouă reconfigurare se lărgea haizașul
(acoperișul) și se crea astfel o incintă, un spațiu de primire și de primenire
spirituală și socială, poate chiar un Purgatoiu - dacă ar fi să rămânem în
paradigma sacralității creștine, deși poarta în sine este un altar rustic al
spiritului de lemn al Maramureșului.
Amplasată în
satul numit Crăcești, atunci, (așezat la cracul văii Mara), la intrarea
propiu-zisă în Maramureș, într-un mod simbolic, capodopera de artă populară va
avea parte de o poveste pe măsură, fiind salvată dintr-un incendiu pus
gospodăriei sculptorului, doar datorită distanței față de casa care a ars.
Analizând această construcție, cultă și tradițională în același timp, se
observă că ea selectează un număr apreciabil de simboluri care se regăseau mai
frecvent pe poarta maramureșeană la acel moment istorico-artistic, sintetizate
și prezentate într-o viziune proprie de către artistul care își și asuma, prin
semnătură, opera cu caracter de noutate absolută. Între simboluri prevalează:
dintele de lup, rozetele solare - ca izvor de lumină, soarele în mișcare,
corigăul (linia în zig-zag), ghinul (unghia), pomul vieții - un simbol traco -
dacic, funia răsucită, crucea celtică, sămânța vieții ș.a.
La poarta pe
cinci stâlpi creată de către Traian Bilțiu - Dăncuș se dublează cununa,
dispărând totodată formele sculpturale ale acestora, care aminteau de coroana
voievodală și erau specifice doar stătutelor nobiliare. De asemenea, în loc de
poarta mare înfundată, specifică nobililor, singurii care aveau dreptul să-și
ridice o poartă la drumul țării, sculptorul așează o vraniță cu săgeți și alte
„împistrituri”, făcând astfel o concesie porțieșilor (celor care aveau doar
drept de vraniță).
În prezent, prima
poartă pe cinci stâlpi din Maramureș și din țară, mama tuturor porților
monumentale, înnobilează expoziția în aer liber de la Muzeul Satului din Baia
Mare. Ea a fost amplasată într-o poziție privilegiată, pe axa principală,
delimitând ansamblul arhitectural format din Casa Desești, Casa Giulești și
Casa - Școală Giulești.
Potrivit fișei
analitice „poarta Dăncuș” a fost achiziționată în anul 2001 de la proprietarul Paul Vasile din satul Mara, nr.
88, de către muzeograf Janeta Ciocan. Inestimabilul monument de arhitectură
populară poartă înscris pe frontispiciu deviza „SPRE MUNCĂ ȘI RECULEGERE”, iar
pe cununița de la portiță inscripția „TRAIAN BILȚIU - DĂNCUȘ” și anul „1936”.
Poarta pe cinci stâlpi are o deschidere de 417 cm și o adâncime de 40 de cm,
are acoperișul în patru ape, din draniță de brad, bătută la două rânduri.
Marele patriot și
artist Traian Bilțiu - Dăncuș, care la 19 ani s-a înrolat voluntar în armata
română, participând la primul război mondial, a fost ajutat în construirea
acestei capodopere de către Gavril Utan din Călinești, realizând prin această
creație artistică emblematică saltul de la poarta pe trei stâlpi,
reprezentativă pentru Maramureș, la cea pe cinci stâlpi, cu adevărat
monumentală.
O replică a
acestei porți, augumentată, se găsește la Complexul Muzeal Astra din Sibiu,
mult mai elaborată, realizată de către genialul artist în contextul mobilizării
sale pe front, din timpul celui de-al doilea război mondial.
Dacă este
adevărat că în Maramureș omul a coborât „direct din cer”, atunci este la fel de
sigur că în acest „sat primordial al Europei” el și-a delimitat, prin poartă,
lumea lui sacră, de către „restul lumii”.
Prin cununița
portiței de la intrare, așezată la o înălțime de cel mult 170 cm, cel care-i
călca pragul era silit să se aplece, să-și ia clopul în mână, adică să-i acorde
respectul cuvenit, ca o reverență adusă gazdei casei. Într-o societate
virilocală foarte energizată social, în care neamul reprezintă încă instituția
cea mai sigură și perenă, poarta era un însemn, o construcție vernaculară
menită să dăinuie, prin care se realiza o igienizare magică, cotidiană. În același
timp, de fiecare dată când omul casei ieșea pe poarta sa, la rândul său, și el
își lua clopul în mână, își făcea semnul crucii, iar atunci când era plecat
departe de lucrurile de care îi era dor, el enumera, între aletele, scârțâitul
de la poartă, pietrele de pe drum și scârțâitul rotițelor de le tileguța
plugului ș.a.
🖊 Dr. Ilie Gherheș, Șef
Secție
📸 Cristian Robescu - muzeograf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu