Cuvinte de îmblânzit mâinile

Lansare de carte

Nuța Crăciun

Orăștie

10 iulie 2014

Cuvânt de întâmpinare - Paul Blaj

Moto: "o primeşti în casă alături de toate/ celelalte spaime ale tale/ te străduieşti să iubeşti fără să iubeşti/ te gândeşti că oricât ar fi de frumos un vis/ nu te poate hrăni în fiecare zi/ atunci iei lucrurile aşa cum sunt/ nu le mai urăşti/ urăşti doar zarva pe care o fac cuvintele/ atunci când nu te mai ţin drept/ (...) când clipa devine transparentă ca un melc/ iar timpul trece subtil/ din ceasul vechi/ în retină" (toamna o santinelă...)

    Dintre multele citate care circulă acum pe Facebook, adevărate mostre de înțelepciune sau ceva contrariu ei, mi-a rămas unul ce chiar se lipește de suflet la fel de strâns ca poezia Nuței Crăciun: "când face ceva, pune atâta dragoste în acel ceva încât, dacă l-ai mai face o dată, să nu îți dorești să îl faci altfel". Cred că sub semnul acestor vorbe stă întreaga carte intitulată cu acea subtilitate feminină: Cuvinte de îmblânzit mâinile.

    M-am întrebat de ce și-a propus autoarea să ne conducă printre aceste cuvinte care au o asemenea putere asupra mâinilor. Și am lecturat manuscrisul cu sfiala cu care se intra pe vremuri în basilica. De undeva din atrium am privit și am văzut omul de pe genunchi. Femeia de pe genunchi. Poeta de pe genunchi. Atunci m-am înfiorat alături de ea. Și am înțeles că mâinile (expresie a voinței personale) pot fi îmblânzite doar prin miez de suflet. Doar prin poezie. Doar prin Cuvânt. "stăteam cu vorbele în gură/ le plimbam dintr-o parte în alta/ apoi le înghiţeam teama" se confesează într-un poem (cuvintele noastre erau mai mari decât ușa) poeta. Există o naturalețe rar întâlnită în această a doua carte de versuri, auctorial vorbind. O lejeritate de a păstra discursul firesc chiar la intrarea în metaforă, o mansuetudine înnăscută, ce atrage și farmecă dar și demonstrează înalta clasă a poeziei citite. Nici urmă de ezitare, de teamă, ci un condei bine strunit, un arcuș bine mânuit.

   Am să redau unele din cele mai frumoase versuri citite de mine până acum, de la romantici până la personiștii americani, din clasicitate până dincolo de transmodernism, din mersul trenului până la lumina veiozei, din aula facultății până în bordeiul bunicilor, din livezile de meri până în taxiurile Bucureștiului. Iar aceste versuri îmi vor rămâne reper. Pentru lirica feminină, dar și pentru primăverile trupului. Versuri îmbibate de tristețe senină, nostalgie aproape de leac, libertate domoală, liniște împăciuitoare, frumusețe ce sfințește cititorul: "ninsoare/ mai devorată de tristețe/ decât un clopot în amurg", "văduvă ca o lampă fără de lumină", "verticală durere răsucind o cheie ruginită/ în ușa acestei zile", "stăteam închiși în tablourile de familie/ ca în turnuri", "zarea se umple de mișcarea invizibilă a unei inimi", "în ce vis am văzut copacul acesta/ cu poezii neterminate în loc de ramuri", "amintirea e o casă/ cu borne kilometrice/ în loc de pereți", "mai departe trăiesc cu pustiul adunat stol/ deasupra capului", "liniștea se înalță/ se face secure/ cade", "ce frumos ne cresc degetele noaptea/ parcă sunt fire de iarbă'' ș.a.m.d.

Există un miracol blând în poeziile scrise de Nuța Crăciun. Acea resemnare caldă ce trece prin lector și intră în lume. O liturghie a orizonturilor deschise, o încolțire a noianurilor de amintiri. Trebuie să te apropii cu sfială de poemele acestea. Să lași cleuasmul la intrare. Să te ștergi bine pe picioare și să ai grijă să nu lași urme. Poemele sunt atât de curate încât poți înveli în ele pâinea de vatră. Le poți sorbi în înghițituri mici, parfumate și aromate, apoi te poți închina. Este Nuța Crăciun o poetă de o impresionantă originalitate. O scriitoare autentică, cu vervă și verb.

Am să mai spun că eu cred cu tărie în viitorul ei, în viitorul poeziei ei, în viitorul scrisului ei. Iar pentru aceasta voi termina acest succint cuvânt înainte cu un poem nobil, cu un poem răvășitor: "la capătul străzii spre asfințit/ un bătrân cu barbă/ trece cu o desagă de griji pe umăr/ și o lacrimă// tu ești Doamne?" (pictând o lacrimă). Superb! Doar desen pe-o înserare se mai ridică la această simplitate fastuoasă și debordantă.