Arta plastică contemporană românească
Galeriile Căminul Artei, București
10 februarie 2014
Debutată în formula Un artist şi prietenii săi, seria de
expoziţii Zece plus unu continuă în relaţie cu tabăra de creaţie de la Lepşa,
aflată în 2013 la a treia ediţie. Concepută mai curând ca un spaţiu de
întâlnire între artişti cu opţiuni culturale apropiate, chiar dacă cu
preocupări de atelier diferite, ca un timp de meditaţie şi de dezbateri asupra
artei contemporane, a temelor propuse de contextul epistemolotic, tehnologic,
sociopolitic artei, decât ca un loc al exerciţiilor de plain air, tabăra nu
impune niciun fel de constrângeri sau exigenţe de unitate a creaţiilor ce
rezultă din adecvarea la contextul natural sau la sensul dezbaterilor. Totuşi,
apropierea de generaţie a majorităţii participanţilor şi ataşamentul pentru o
tradiţie complex articulată din straturi suprapuse de modernism târziu şi
variante de postavantgardă şi postmodernism temperat conferă unitate grupajului
de lucrări expuse de cei unsprezece artişti. Grupul a cuprins şase pictori, un
grafician şi patru sculptori, care au frecventat constant manifestările
galeriei de artă din Focşani.
Proglematica generală a lucrărilor de pictură este o
negociere – fără tensiuni – între un informal de factură gestuală sau tachistă
şi apelul la formă, fie ca delimitare a expansiunilor spaţiale şi configurarea
– oricât de vagă a unui topos –, fie ca insert figurativ, fantastic-mimetic sau
redus la semnele unor repertorii investite cu semnificaţii specifice unor
segmente culturale ale complexei texturi actuale..
În continuarea unor exerciţii de observaţie - subiectivă –
dar hedonist senzorială, dezvoltate în seria Grădinilor, Liviu Nedelcu
regăseşte atracţia peisajului. Spaţiul dinamizat de gestul intens,
expresionist, permite formei ce operează subtext să reconstituie aluziv
peisajul. Regimul cromatic întăreşte sugestia peisagistică, prin bogăţia
acordurilor. Într-o tradiţie postimpresionistă, fertil prezentă încă în pictura
noastră contemporană nu doar ca un decalaj de sensibilitate şi regim
conceptual, ci ca sursă de soluţii originale pentru reprezentarea subiectiv
reconstitutivă,
Alexandru Rădvan (artist format în chiar perioada interbelică)
realizează un peisaj industrial mai curând melancolic-calofil şi la limita
abstracţiei. Menţinând la rândul său registrul melancoliei, tipic pentru
ciclurile de pictură cele mai recente, Gabriela Culic reintegrează picturii
dominate de griuri forme bine definite – volume arhitecturale şi siluiete
închise în sine de păsări. Recurenţa figurativismului generează, în cazul lui
Mihai Chiuaru, acele raporturi de suprapunere între un spaţiu complex articulat
dintr-un continuu desfăşurat în timp de aluviuni material cromatice şi pe de-o
parte siluiete antropomorfe mai curând sugerate şi semne simbolice precis
definite formal şi semnificativ.
Dinamismul spaţial este fondat pe această condiţie temporală
activă ca un imperfect al discursului predicativ, ca o naraţie ce precede şi
înglobează naraţia figurată. Imaginea cel mai retoric figurativă, cu un regim
fantastic, mai mult decât suprarealist cum ar părea la o primă lectură,
distanţează poziţia lui Felix Aftene de tropismul spre informal al majorităţii
particiăpanţilor la tabără. În cazul lui Tudor Zbârnea, traseul spre abstracţia
liberă, ce organizează în pete ample şi imprecis delimitate, creează tensiuni
expresive prin contrapunerea unor zone neutre, aproape lipsite de culoare, sau
rezolvate în griuri cu arii intens colorarte printr-o materie abundentă şi
agitată.
Stilistic, imaginile expuse de graficianul Dragoş Pătraşcu
participă la aceeaşi poetică a dinamismului ce antrenează spaţiul prin trasee
consistente, articulate din fascicule de linii ce traversează suprafaţa. Cu
toată discontinuitatea şi mişcarea sinuoasă, liberă, fasciculele fac aluzie la
portativul nonconvenţional al muzicii contemporane.
Coerent dezvoltată din expresionismul intens figurativ şi
narativ al anilor ‘80, sculptura ilustrează o altă tipologie a libertăţii
operante în cadrele reprezentării. Aurel Vlad, reprezentant etalon al acestui
traseu, desprinde un personaj din amplul ciclu dedicat gestului şi
semnificaţiilor sale, ciclu în aceeaşi măsură provocant la nivelul plastic al
repartizării volumelor în mişcare, al tectonicii fisurilor, ca şi la nivelul
discursiv mai curând în comunicare cu spectacolul teatral decât literar epic.
Aclaşi interes pentru discursul volumetric condiţionează aspectul arhaizant al
siluetei umane implantate în spaţiu cu acea masivitate statică a vechilor
reprezentări sumeriene, în cazul lui Gheorghe Zărnescu, sculptor de o mare
diversitate de preocupări şi în permanentă prospectare a resurselor culturale
de la minimalism la pop’art, la aluzia istorică sau la fondul filozofic-poetic
al relaţiei cu materialitatea şi modelele formale ale naturii vegetale.
Seducţia siluetei feminine ca expresivitate deja filtrată cultural, elocventă
prin detaliul anatomic cu prestanţă volumetrică specifică în varianta reductivă
de bust, este aleasă ca variantă de reprezentare de Alexandru Grosu, şi în
imaginea umoristic realistă, provocator narativă semnartă de Ilie Bostan,
susţine şi în expoziţia taberei din 2013 repertoriul uneia dintre cele mai
prestigioase şi mai uzate teme ale sculpturii universale.
Varianta de tabără de creaţie independentă faţă de un topos
bine definit, devenit pur spaţiu colocvial, şi în care artistul îşi continuă
preocupările atelierului, s-a dovedit fertilă, expoziţia fiind bogată şi
concludentă pentru un segment al artei contemporane rămas legat de
problematicile intrinsec estetice, de limbaj.
***Liviu Nedelcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu