Viorile lui George Enescu

Muzeul Național George Enescu

București 

1 - 25 septembrie 2011

    Viorile lui George Enescu, instrumente atinse de magia unuia dintre cei mai însemnaţi violonişti ai secolului XX, suscită un interes special. De aceea, ele au fost expuse marelui public în luna septembrie 2011.

Text de prezentare preluat din

pliantul expoziţiei temporare organizate în cadrul

Festivalului Internaţional George Enescu – 2011

Expoziţia a putut fi vizitată în perioada 1 - 25 septembrie 2011

   Denumită Catedrala, vioara Guarnerius este cea mai valoroasă. Fabricată în anul 1731 de Giuseppe Guarneri (1698-1744), cunoscut şi sub numele del Gesù, unul dintre cei mai însemnaţi lutieri cremonezi, vioara poartă inscripţia celebrului ei făuritor: Guarnerius fecit / Cremonae anno 1731(?) – IHS.

   George Enescu se înscrie, astfel, alături de Niccolò Paganini, Joseph Joachim, Henri Vieuxtemps, Eugène Ysaÿe, Fritz Kreisler, Jascha Heifetz, Isaac Stern, Yehudi Menuhin, Henryk Szeryng, în galeria marilor violonişti care, într-un moment al carierei lor, au deţinut un exemplar del Gesù.

   După 1930, la Paris, Enescu îl cunoaşte pe Paul Kaul (1875-1951), celebru lutier francez care îi confecţionează o vioară, admirabilă din punct de vedere al sunetului, dar şi al construcţiei. Maestrul este foarte mulţumit, afirmând că "e ceva mai mare şi mai uşoară pentru forţa mea”. În colecţia muzeului există două asemenea instrumente, dintre care unul a fost creat special pentru George Enescu, purtând inscripţia Paul Kaul, Paris, AN 1937. Georges Enesco. Modèle que j’ai créé spécialment pour Georges Enesco grand artiste.

   Datorită prestigiului lui Enescu, Paul Kaul a obţinut comenzi importante pe piaţa americană, fapt care i-a asigurat celebritatea şi o situaţie financiară confortabilă. Între muzicianul român şi lutierul francez s-a consolidat o relaţie de prietenie, dar şi de colaborare artistică. George Enescu la pian şi Paul Kaul la vioară au susţinut câteva recitaluri pe scene pariziene.

   Un alt instrument care a aparţinut lui George Enescu este o vioară confecţionată de fraţii lyonezi Pierre şi Hippolyte Silvestre, un instrument remarcabil datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, ce este inscripţionat în latină cu următorul text: Petrus et Hipolitus fratres Silvestre fecerunt lugduni anno 1835.

   Expoziţia a inclus şi o copie nedatată, după un original Gaspar Da Salo, pe numele său adevărat Gasparo Bertolotti, constructor de viole şi viori din Brescia, unul dintre cei mai mari lutieri vechi şi fondator al şcolii de la Brescia.

   Donate Muzeului Enescu, după moartea muzicianului (survenită în 1955), de către soţia acestuia, viorile au fost întreţinute de apreciatul lutier Iosif Pollak (1911, Arad – 1970?, Bucureşti) şi au fost cântate timp de câteva decenii, spre a li se menţine calitatea, de către violonistul şi profesorul Nicolae Bilciurescu. 

   Acesta, împreună cu Romeo Drăghici, a îngrijit şi apariţia în limba română a volumului Amintirile lui George Enescu de Bernard Gavoty. Răsfoind acest volum de o importantă valoare documentară, întâlnim o seamă de confesiuni ale violonistului Enescu referitoare la cariera sa de instrumentist: "Eu nu am ales nimic. Întâmplarea şi voinţa tatălui meu au făcut această alegere. Nu am avut prilejul, în copilăria mea, să aud alt instrument decât vioara” – referire, probabil, la vioara lăutarilor din zona Botoşanilor şi Dorohoiului, unde s-a născut şi a copilărit muzicianul.     

   "Compozitorul din mine se ceartă cu violonistul... Violonistul vrea muzică (scrisă) efectiv pentru desfăşurarea virtuozităţii, în timp ce compozitorul se revoltă şi refuză să scrie, decât dacă poate să scrie aşa cum simte. Astfel, sunt silit să fac compromisuri şi să-l las să scrie muzică  pentru pian şi simfonii.”

   Privite în timp, declaraţiile sale (a se vedea volumul de Interviuri apărute în presa românească a anilor 1898-1946) se cuvin înţelese în context. Instrumentul căruia îi datorează celebritate este judecat adesea cu asprime nemeritată: "Vioara e un instrument gingaş, încântător, mi-e intim, mi-e drag, însă ce vrei să mă fac eu cu patru coarde şi-un arcuş pe una, două sau cel mult trei voci ? Sunt strâns, n-am libertate. [...] Vioara mă reţine, mă împiedică”.

  Abia în amurgul existenţei, în 1954, Enescu revine asupra opiniilor sale în convorbirile cu Gavoty: "Îţi cer un serviciu personal; înainte de editarea Amintirilor... , să atenuezi puţin ceea ce am spus despre vioara mea... Acum o lună încă, vorbeam despre ea ca despre un chin de fiecare zi. Astăzi, tare mă tem că nu voi mai cânta niciodată... Am remuşcări... Am vorbit de rău pe vechea mea tovarăşă, căreia îi datorez mari bucurii”.

   Complexitatea geniului enescian îşi găseşte cea mai adecvată împlinire în superbul violonist, care la 70 de ani trecuţi ne împărtăşea comorile perene ale muzicii lui Bach.

   Enescu – mare compozitor, mare dirijor, mare pianist, mare pedagog ("eu sunt 5 într-unul” – spunea el), reuşeşte să menţină un standard atât de ridicat tocmai pentru că există acea întrepătrundere între faţetele artei sale. Astfel, Ciaccone de Bach în interpretarea sa era, de fapt, o "recreere” a unui text pe care îl vedea prin prisma compozitorului: "Dacă vă simţiţi pierdut în variaţiunile lui, lucraţi fiecare voce separat şi totul se va lumina”.

   Viorile ce au fost expuse la Muzeul Naţional George Enescu în cadrul acestei expoziţii reprezintă realizările unei vieţi şi ale unei cariere ieşite din comun.

Nicolae Bilciurescu