Regina Maria

         

Regina Maria: 

Te binecuvantez, iubita Romanie, tara bucuriilor si durerilor mele.

    

      Un excelent emotionant  si pilduitor articol,  scris de catre Luminita Ciobanu in Jurnalul National de azi 18 iulie 2012.

      Ca urmare, il reproduc integral. Inca o data felicitari autoarei.

     Astăzi se împlinesc 74 de ani de la plecarea în veşnicie a Reginei Maria, o femeie puternică, devotată românilor, cu "o inimă de aur şi o rezistenţă de fier", după cum o descria Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti. S-a născut în Anglia, la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, Kent, şi a fost fiica Ducelui Alfred de Edinburgh, fiul Reginei Victoria, şi a Ducesei Maria Alexandrovna, fiica Ţarului Alexandru al II-lea.

    A fost iniţial Principesă de Edinburg şi ar fi putut fi Regină a Marii Britanii dacă ar fi rămas pe plaiurile natale şi ar fi acceptat căsătoria cu tânărul care se îndrăgostise de ea, nimeni altul decât cel care avea să devină Regele George al V-lea. I-a fost sortită însă lui Ferdinand al României. Aşadar, s-a logodit cu Prinţul Ferdinand de Hohenzollern, moştenitor al tronului României, nepotul Regelui Carol I, şi a sosit în regatul de la vărsarea Dunării în 1892 ca Prinţesă de România. A fost îngrozită la început de necunoscutul ce i se aşternea în cale, însă a învăţat cu uşurinţă graiul românesc.

   A purtat tot timpul în gând sfaturile mamei sale, care, în timp ce fiica sa se afla în prag de plecare, i-a reamintit să aibă grijă la ţinuta pe care o va adopta, aspect care face parte din îndatoririle unei prinţese, şi nu numai atât: "Mai spusese şi următoarele: «Mergi într-o ţară ortodoxă; să-i cinsteşti Biserica şi slujbele şi să săruţi crucea şi Evanghelia când ţi le prezintă preotul şi, când vezi pe alţii făcând cruce, să faci şi tu. Şi eu urmai povaţa, cu toate că, la început, de câte ori făceam asta, îmi venea să mor de timiditate, crezând, cu oarecare dreptate, că ochii tuturor sunt aţintiţi asupra mea", mărturisea Regina Maria în "Povestea vieţii mele".

   Devotată poporului român, Regina Maria a militat întreaga viaţă pentru binele României. În timpul primului război mondial, Regina Maria i-a încurajat pe vitejii ostaşi români şi, fără teamă de rigorile teritoriului în care se desfăşurau operaţiuni miliare, i-a ajutat şi i-a decorat pe soldaţii aflaţi în spitalele de pe front.

   Pe de altă parte, Regina Maria a avut un rol esenţial pentru realizarea României Mari, care a reunit provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei, fiindu-i sfătuitoare Regelui Ferdinand până la moartea acestuia, petrecută în 1927.

   Regina Maria a fost un mare diplomat al României. Iubitoare de frumos, Regina Maria a îndrăgit costumul tradiţional românesc şi nu a ezitat să-l poarte cu mândrie în diferite momente, fiind fotografiată deseori în locurile pe care le-a preţuit cel mai tare: Balcic, Sinaia ori Castelul Bran, singură sau înconjurată de cei cinci copii: Prinţul Carol (care va deveni Regele Carol al II-lea), Prinţul Nicolae, Principesa Elisabeta, Principesa Maria şi Principesa Ileana.

   Izolată complet după instalarea fiului său, Regele Carol al II-lea, Regina Maria s-a retras din viaţa publică. A murit la 18 iulie 1938, la Sinaia, la Castelul Pelişor, fiind înmormântată, aşa cum şi-a dorit, la Curtea de Argeş, alături de regii României. Tot după propria dorinţă, inima i-a fost aşezată într-o casetă de argint cu pietre scumpe, după ce a fost învelită în vată formolizată, fiind înveşmântată în drapelele României şi Angliei şi depusă în Biserica ortodoxă "Stella Maris", aflată din grădina Palatului de la Balcic. Cum Palatul de la Balcic a fost cedat Bulgariei, o dată cu Cadrilaterul, astăzi, inima Reginei Maria se află la Muzeul Naţional de Istorie.

   În testamentul pe care l-a întocmit cu cinci ani înainte de a pleca din lume, la 29 iunie 1933, Regina şi-a îndreptat gândurile către ţară şi popor: "Ţării mele şi Poporului meu, Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Abia împlinisem 17 ani când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. (...) Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. (...) Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. (...)

    Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. (...) Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare".