Exponatul lunii august: Radioreceptor TURIST S-605 T2

 

Muzeul Universității Politehnica București 

august 2021

Radioreceptor portabil de voiaj, tip poșetă, asimilat după receptorul portabil SPORT.

Este de tip superheterodină cuprinzând şapte tranzistoare şi două diode şi este destinat recepţionării emisiunilor cu modulaţie de amplitudine din gamele de unde lungi şi unde medii.

A fost construit în anul 1961, cu piese fabricate integral la Uzinele Electronica.

***Muzeul Universitatii Politehnica din Bucuresti

Exponatul lunii: Model avion IAR 13,

 

Muzeul Universității Politehnica 

București 

ianuarie 2021

Exponatul lunii ianuarie 2021: Model avion IAR 13, 

folosit pentru teste  în sufleria Școlii Politehnice din București

    În anii imediat următori primului război mondial, în România, s-a făcut tot mai mult simţită nevoia unei industrii aeronautice naţionale care să asigure proiectarea, construcţia şi repararea avioanelor necesare aviaţiei militare şi civile. Încă din anul 1920, Consiliul Şcolii Politehnice din Bucureşti a pus problema înfiinţării învăţământului superior aeronautic în ţara noastră, urmând ca atunci când se va dispune de personal didactic de competenţă recunoscută,  şi de instalaţiile de laborator necesare formării inginerilor de aviaţie să înceapă primele cursuri. Acest deziderat a fost înfăptuit abia în anul 1928, când inginerului Elie Carafoli, proaspăt doctor în ştiinţe fizico-matematice de la Sorbona, i s-a dat posibilitatea să organizeze învăţământul ingineresc de aviaţie şi să inaugureze primul curs general de aeronautică. În acelaşi timp s-a intensificat preocuparea pentru asigurarea unei baze tehnico-materiale necesară acestui învăţământ. Prima realizare notabilă a fost proiectarea şi construcţia laboratorului de aerodinamică experimentală, dotat cu tunelul aerodinamic conceput, proiectat şi construit, în perioada anilor 1926 – 1930, sub îndrumarea profesorului Elie Carafoli şi cu aportul substanţial al profesorului Ion Stroescu.

    Lucrările de construcţie au fost încredinţate Societăţii Edilitatea şi s-au desfăşurat sub directa îndrumare a inginerului şef al acesteia Dl. Mihail Hangan, şi el absolvent al Şcolii Politehnice din Bucureşti, care în perioada realizării tunelului era şi asistent la cursul de Construcţii ţinut la Politehnică (ulterior din 1931 acesta va deveni conferenţiar suplinitor la cursul de Beton armat).

    Construcţia cuprindea tunelul propriu-zis, iar la subsol existau : un birou, biblioteca, atelierele şi magazia de materiale şi machete. Atelierele dispuneau de toate maşinile de prelucrare a lemnului şi metalelor pentru construcţia machetelor. Toate utilităţile (alimentarea cu energie electrică, încălzirea centrală) şi atelierele mecanice au fost asigurate de gospodăria comună a Şcolii. Tunelul a fost construit din lemn cu exceptia fundaţiilor si suportul camerei ce susține motorul electric, care sunt din beton. Toată construcția a fost acoperită cu tablă.

    Inaugurarea oficială a tunelului aerodinamic a avut loc în ziua de 7 Mai 1931, în prezenţa M.S. Regele Carol al II-lea, A.S.R. Principele Nicolae, I.P.S. Dr. Miron Cristea, Primului Ministru Profesorul Nicolae Iorga, Mareşalului României Constantin Prezan, membrii ai guvernului, profesori şi studenţi ai Școlii Politehnice.

    Primele încercări în  Laboratorul de aerodinamică s-au făcut pe machete de aripi de avioane, carenaje de motoare şi trenuri de aterizare, carenaje de vehicule terestre. De asemenea au fost realizate studii asupra efectului vântului asupra clădirilor şi s-au executat etalonări de aparate anemometrice.  S-au efectuat studii intense asupra diferitelor profile de aripi, trasate, de altfel, după metodele date de Elie Carafoli în timpul elaborării tezei sale de doctorat.

    Unul din modelele studiate de Elie Carafoli (profesor la Școala Politehnică din București) în această suflerie a fost modelul avionului I.A.R. 13.

    Construcția avionului menționat mai sus a debutat în anul 1933. I.A.R. 13 avea aripile și coada orizontale, preluate de la avionul I.A.R. 12. Suprafața totală a fost redusă iar forma ovală a fost preferată în locul celei rotunde, utilizată anterior. Aripile și stâlpul „anti-accident” au fost reținute în timp ce vagonul de rulare a fost ușor consolidat. Motorul ales a fost de data aceasta un Hispano-Suiza 12 Mc a cărui putere a fost aproape 500 CP la 2200 r.p.m.

     Pentru prima dată elicea montată era cu două lame din metal în loc de cele din lemn montate la modelele anterioare. Zborurile de testare au demonstrat o îmbunătățire semnificativă a caracteristicilor de zbor în comparție cu I.A.R.12 . De asemenea viteza maximă a crescut ajungând la 330 km/h.

     Aeronava I.A.R. 13 a fost prezentată unei comisii ARR dar nu a reușit să impresioneze înalții oficiali și nu a intrat în producția de serie. Probabil ideea unui avion de vânătoare de joasă anvergură a fost un pic prea revoluționară pentru veteranii din primul război mondial care și-au petrecut întreaga carieră pe biplane.

***Muzeul Universitatii Politehnica din Bucuresti

 

Exponatul lunii iulie

Muzeul Universității Politehnica București 

iulie 2020

    Exponatul lunii iulie: Diploma de inginer a lui Nicolae Vasilescu Karpen, eliberată de Școala Națională de Poduri și Șosele la 19 iunie 1891.

Nicolae Vasilescu Karpen s-a născut la 28 noiembrie 1870 în Craiova.

    A urmat cursurile primare și liceale la liceul Carol I din localitatea natală, unde s-a numărat an de an printre premianți.

    După absolvirea liceului a frecventat cursurile Școlii Naționale de Poduri și Șosele, pe care a absolvit-o în anul 1891, ca șef de promoție.

    După terminarea studiilor la Școala Națională de Poduri și Șosele a fost angajat la Ministerul Lucrărilor Publice unde s-a ocupat de lucrări inginerești rutiere și feroviare.

    În anul 1899 pleacă la Paris pentru a-şi continua pregătirea la Şcoala Superioară de Electricitate, pe care a absolvit-o în 1901. În 1902 a absolvit şi Facultatea de Ştiinţe din Paris luându-și licenţa în fizică, mecanică şi matematică.

    Şi-a continuat studiile şi cercetările pentru doctorat cu profesorii Gabriel Lippmann, Henri Poincaré şi Henri Moissan, obtinând titlul de doctor în anul 1904, cu teza "Cercetări asupra efectului magnetic al corpurilor electrice în miscare". Teza, devenită clasică, l-a facut cunoscut pe inginerul fizician în comunitatea ştiinţifică mondială. Universitatea din Lille i-a incredintat Catedra de electrotehnică, la care a predat numai un trimestru.

    Animat de patriotism în anul 1905 s-a întors în ţară și începe să predea cursul de electricitate şi electrotehnică la Școala Națională de Poduri și Șosele. Va preda acest curs timp de 35 de ani. Ca dascăl N. V. Karpen avea o prestanță impunătoare, un calm proverbial și o vorbire moderată. Își pregătea lecțiile cu minuțiozitate, se documenta, își sistematiza materia în așa fel încât studenții să jungă la esența fenomenelor.

   În anul 1918 a fost numit Director al Școlii Naționale de Poduri și Șosele. Din această calitate, împreună cu alți profesori, elaborează un studio aprofundat pentru înființarea Școlilor Politehnice în România, punând bazele învăţământului ingineresc modern, caracterizat printr-un conţinut complex, cu mai multe specialităţi.

    A fost primul Rector al Școlii Politechnice din București, deţinând această funcţie din 1920 până în 1940. A acordat o importanţă specială lucrărilor practice de laborator, practicii în producţie, desfăşurată pe perioada vacanţei de vară, a introdus în Planul de învăţământ cursuri cu profil economic, administrativ şi juridic, cursuri pentru învăţarea limbilor străine. A înfiinţat doctoratul în inginerie.

     A avut contribuţii teoretice şi practice originale în domeniile: electricitate, electrostatică, electromagnetism, telegrafia fără fir, pile electrice, aerodinamică, termodinamică, în electrochimie şi chimia fizică. În 1909 a propus, în premieră, printr-o notă intitulată Asupra telefoniei la mare distanţă şi adresată Academiei de Ştiinţe din Paris, folosirea curenţilor purtători de înaltă frecvenţă pentru telefonia prin cablu la mare distanţă, procedeu folosit în telefonia fără fir.

   Începând din anii `20 Nicolae Vasilescu Karpen a făcut cercetări cu numeroase pile electrice, încercând să creeze dispozitive care sa producă energie "la nesfârșit”. În anul 1925 Karpen a publicat o lucrare sub titlul Mişcarea perpetuă de speţa a 2-a este o consecinţă necesară a atomisticii. În anul 1956 N. V. Karpen a conceput un prototip numit în literatura de specialitate pila K2 (Pila Karpen) pe care o numeşte o "pilă termoelectrică cu temperatură uniformă”. Explicația dată de Karpen pentru funcționarea acestei pile a surprins lumea științifică și crează controverse și astăzi la peste 60 de ani de la construcție.

   Nicolae Vasilescu a fost membru corespondent al Academiei Române din 1919 și membru titular din 1923. A fost, de asemenea, în două rânduri (1 iunie 1929 – 30 mai 1932; 31 mai 1941 – 2 iunie 1944 ) vice-preşedinte al acestei înalte instituţii de ştiinţă şi cultură a ţării. A fost membru de onoare a numeroase foruri ştiinţifice de peste hotare, între care şi cunoscuta Societate a Electricienilor Francezi.

A încetat din viaţă la 2 martie 1964 la Bucureşti.

***Muzeul Universitatii Politehnica din Bucuresti

Exponatul lunii martie : Calculatorul românesc FELIX-PC

Muzeul Universității Politehnica București

martie, 2020

    FELIX-PC a fost proiectat ca prototip compatibil cu IBM PC de către Institutul Politehnic București – Catedra Calculatoare, între anii 1983-1984, fiind apoi preluat de către Întreprinderea de Calculatoare Electronice Felix S.A., pentru tehnologizare și introducere în fabricația de serie, între anii 1985-1990.

    FELIX-PC a reprezentat un nou tip de microcalculator personal-profesional, românesc, bazat pe microprocesoare din generația a-III-a, cu un grad ridicat de integrare tehnologică, structură compactă și un sistem de programe, care a acoperit o gamă largă de aplicații.

    Sistemul FELIX-PC are o magistrală de date configurabilă pe 16 biți sau 8 biți, în funcție de microprocesorul utilizat: 8086/8088.

    FELIX-PC utiliza monitoare RGBI, având sincronizări VSYNC, HSYNC separate, monitoare color cu intrare video-compus sau televizoare color în sistemele NTSC (3,54 MHz) sau PAL.

***Muzeul Universitatii Politehnica din Bucuresti

Exponatul lunii...

Muzeul Universității Politehnica București

3 - 29 februarie 2020

    Începând cu data de 3 februarie 2020, în cadrul programului Exponatul lunii, Muzeul Universității Politehnica din București aduce în atenția publicului vizitator, model Farfurie zburătoare, din lemn, invenția inginerului român Iosif Țăposu.

    Iosif Țăposu, absolvent al Facultății de Matematică – Mecanică din cadrul Universității din București, Secția de Mecanica Fluidelor (1969), doctor în științele matematicii, a brevetat în anul 1995, în România, invenția Profil aerodinamic care, începând din data de 11 iunie 2002, a devenit brevet european. În cadrul brevetului a fost descrisă o mulțime vastă de profile aerodinamice cărora ulterior le-a fost alocată denumirea de Profile Delfin.

    Profilele Delfin reprezentau o familie mult mai bogată comparativ cu cea a profilelor clasice cunoscute. Inventatorul preciza că denumirea de delfin s-a impus de la sine, deoarece formele geometrice au alura unui delfin. Conceptul se referă la toate mediile elastice, în particular la forma geometrică a corpurilor care se deplasează în aer și apă cu viteze mici sau mari.        

   Profilele Delfin, preciza inventatorul, au rezultat printr-un exercițiu de o simplitate debordantă, respectiv forțând o mărime infinită, corespunzătoarele profilelor clasice cu bord de atac rotunjit, să devină zero.

   O consecință imediată a conceptului de Profil Delfin a fost Profilul bidirecțional în baza căruia, în anul 2007, inventatorul Iosif Țăposu a realizat Farfuria zburătoare, din lemn.

Colaborarea inginerului Iosif Țăposu cu inginerul Răzvan Sabie a dus la realizarea unei drone destinată zborului de mare viteză, invenție ce a primit , la Salonul Internațional de Invenții de la Geneva din anul 2018, marele premiu al presei internaționale.

***Muzeul Universitatii Politehnica din Bucuresti

Exponatul lunii decembrie

Muzeul Universității Politehnica București 

decembrie 2019

Exponatul lunii decembrie 2019: Barograf, fabricat de firma Jules Richard, 1933 .

   Barograful este un aparat pentru înregistrarea concomitentă, pe hârtie cerată și gradată, a înălțimii și a duratei de zbor a aeronavelor, folosit de regulă, pentru certificarea sau omologarea unor zboruri de performanță (raiduri sau recorduri).

    Aparatul a fost folosit pentru certificarea zborului de înapoiere Varșovia-București, în raidul aerian efectuat în ziua de 15 septembrie 1934 de către echipajul format din lt. Comandor Gheorghe Bănciulescu și maistrul mecanic Constantin Oprea (2400 de km. într-o singură zi), pe traseul București-Varșovia-București, cu avionul IAR-23.

    Decolarea s-a făcut în data de 15 septembrie 1934 la ora 5:40 de pe aeroportul Pipera, din București, cu aterizare la 10:25 în Varșovia, iar returul a fost cu plecare din Varșovia la ora 12:55, cu aterizarea, în aceeași zi, pe aeroportul Pipera din București la ora 17:22

***Muzeul Universitatii Politehnica din Bucuresti

Exponatul lunii

Muzeul Universității Politehnica București 

1 - 31 octombrie 2019

    Începând cu 1 octombrie 2019, în cadrul programului Exponatul lunii, Muzeul U.P.B. aduce în atenția publicului vizitator model Stabilopod, invenția inginerului român Mircea Ulubeanu.

    Absolvent al Școlii Politehnice din București – Secția Construcții (1938), Mircea Ulubeanu a proiectat stabilopodul, care s-a dovedit a fi mai bun decât tetrapodul francez, pentru zona Mării Negre. Au fost necesare numeroase experienţe de laborator, pe care le-a realizat cu ajutorul inginerului Mircea Lateş. Au fost simulate efectele valurilor asupra blocurilor de beton şi eficienţa lor în apărarea digurilor, la capătul stabilopodului s-au încercat mai multe feluri de terminaţii: rotunde, pătrate, triunghiulare. După mai multe încercări s-a ajuns l-a concluzia că varianta optimă este blocul de beton în formă de stea, cu patru suporturi, prevăzuţi la capete cu protuberanţe de forma unor creste rotunjite, constituind ansambluri stabile. Această formă permite agățarea stabilopozilor unul de altul, lăsând un spaţiu suficient ce permite valurilor să se spargă pierzându-şi puterea. Invenţia a fost brevetată în 1965 în România, apoi în Anglia, Germania, Franţa, India, Italia, Japonia.

***Muzeul Universitatii Politehnica din Bucuresti