Sculptura lui David Buzgar, la fel de surprinzatoare si de spectaculoasa ca si biografia artistului exercita, de la primul contact, o inexplicabila forta de seductie si starneste, la fel de spontan, multiple nedumeriri. Ea scapa oricaror clasificari, se sustrage tipologiilor obisnuite, isi neaga orice posibil model, desi, aparent, sugereaza trasee de lectura confortabila si fara bruscari de perceptie.
Desi totul pare simplu si inteligibil, lucrarile asezandu-se in categorii tehnice si formale cunoscute, cum ar fi cioplirea, modelajul, lustruirea, patinarea, etc., materialele predilecte fiind bronzul si lemnul, formele insele inscriindu-se in categoria mare a figurativului, o lectura aprofundata si o analiza in detaliu trimit privitorul intr-o alta zona a intelegerii si a judecatii. Tot ceea ce pare motiv, model exterior, subiect sau orice alta denumire ar mai putea avea nu este, in esenta, decat o capcana pentru privitor, un mod subtil de a-l aduce aproape, de a-l lua apoi in posesie, uneori pe nesimtite, si de a-l plimba ulterior inlauntrul unei lumi fascinante, aceea a limbajului, a disponibilitatilor sale nelimitate, a imaginarului mereu improspatat inlauntrul propriilor lui limitari.
Corpul uman, singur, in cuplu sau in compozitii mai ample, in atitudine statica sau dinamica, nud sau drapat, animale si pasari diverse, de la rinocer, la taur, la tap, la cocos, la rata, etc., alcatuiesc, impreuna, un vast inventar de motive si de forme plastice care nu trebuie inteles decat in aceasta perspectiva. Pentru ca David Buzgar insusi in felul acesta isi intelege si comunica formele, ca motive generice, ca structuri plastice, si nicidecum ca reflexe directe ale unei realitati investite cu o identitate certa si definita caraacterial si psihologic, in consecinta.
In esenta, sculptorul studiaza spatiul, experimenteaza modalitati de constructie, instituie structuri, analizeaza atitudini si se joaca, la limita gratuitatii, cu meditatia grava, de-a Creatorul, de-a micul demiurg indecis intre varianta jubilatorie si luminoasa a existentei si aceea sceptica si mereu pandita de caderea in depresie. Omul ascensional si omul-carcasa, omul expansiv sau cel prabusit in sine, animalul intempestiv, solar, purtator al unui indiscutabil mesaj de forta, sau cel infrant si decorativ, simplu trofeu domestic, cocosul majestuos sau rata placida si umila, iata o suma de ipostaze si de atitudini morfologice si morale pe care sculptorul o aseaza, ca ecran semnificativ, intre realul amorf si lumea privitorului care asipra, macar in principiu, la constiinta de sine.
Insa dincolo de acest cadru al semnificatiilor generale, dincolo de orizontul moral, sculptura lui David Buzgar este un remarcabil eveniment plastic, este un neobosit spectacol al limbajului. Asamblajele metalice de o ingeniozitate exceptionala, juxtapuneri si suduri de fire metalice, asemenea tehnicii misterioase a damaschinarii, creeaza volume si suprafete de o expresivitate unica, pe care nicio alta tehnica traditionala nu o poate oferi, iar colajul de materiale, asocierea unor substante si a unor esente diferite extind si resemnifica simbolic limbajul artistic.
Intr-un anumit fel, desi nu printr-o contagiune directa, sculptura lui David Buzgar, atat la nivelul intelegerii formei, cat si la acela al limbajului, se integreaza in cautarile si in gandirea plastica, in abordarea materialelor si in conceptia despre prezenta omului in lume proprie generatiei de sculptori romani din anii ’70, din proximitatea lui Napoleon Tiron, Doru Covrig, etc. Oricum, aceasta sculptura intra, oarecum, in cea de-a treia varsta post-brancusiana, aceea care descopera din nou figurativul, dar nu ca scop in sine, ci doar ca mijloc de a formula judecati morale si de a reconstrui limbajul.
***text: vimeo.com
