Victima Fericită

Arta plastică contemporană românească

Marian Zidaru

H'art Gallery, București

27 martie 2014

   "Principalul lucru este să nu ieși din atelier și să urmărești cu aceeași fervoare filonul pe care l-ai descoperit. În tinerețe mă interesa forma, acum mă interesează conceptul. Dar tema a rămas aceeași - <puritatea spirituală>. Așa am ajuns la romantismul mistic.” (Marian Zidaru)

   "Să fi fost după amiază tîrziu, nu-mi mai aduc aminte clar momentul zilei. Știu că era soare, însă nu torid. Eram la Șoimărești unde ai mei mă trimiteau la mătușa Lenuța pe timpul vacanței de vară. Totul era în ceață înainte, de parcă memoria și viața mea conștientă a început atunci. Cred că era fîn proaspăt cosit, nu...sigur era, știu asta pentru că de fiecare dată după aceea, cînd miros

fînul, mă apucă o beție calmă a relaxării. De parcă aș reveni la starea dintru-nceput, ca și cum ruptura nu s-ar fi produs. Pot să-mi dau cu părerea despre cum era gradul zero al existenței mele de copil însă sunt doar reconstrucții înșelătoare sau metafore. Știu că nu eram diferit de tot restul.     Știu că nu vorbeam pe mai multe voci. Știu că nu eram spart în atîtea gînduri. Știu că nu ticluiam atîtea fapte și că nu produceam atîta durere. Priveam cu prietenie totul fiind la mine acasă. Cînd mă bucuram, totul jubila, cînd eram trist, făceam și norii să se plumbuiască. Știu că atunci, înainte să mă duc să iau vaca din lunca Moldovei am lenevit în iarbă. Și, printr-o mișcare dramatică a sufletului am ieșit din trup și m-am privit mirat de sus în jos prăbușit extatic pe pajiște. A fost ca și cum cineva își dă ochii peste cap și reușește să privească înăuntrul său. Știu că a fost surpriză în primă instanță. Mai tîrziu am numit-o groază. Am revenit în mine după secunde bune de levitație extracorporală și toată ziua n-am mai putut vorbi. A doua zi însă am început și nu m-am mai oprit pînă acum. Am început să pun în dubiu tot, să-mi aud vocea interioară într-o sporovăială continuă. Asasinam pe oricine întîlneam cu o poftă de a ști aproape impudică. De ce? De unde? Ce știi? Unde-ai auzit? Cum așa? Ești sigur? Odată cu mirările s-a trezit și carnea. Au început încet, încet dorințele. Pubertate, adolescență, maturitate, mariaj, divorț, mariaj. Totul, pînă acum cînd bat slovă pe ecran luminos, a fost o cale în care n-am făcut decît să-mi astîmpăr foamea începută

atunci cînd prăbușit în iarbă am întors lumea cu susul în jos. Și foamea era, de fapt, o dorință recuperatorie a unui loc seren dar pierdut.

   Cum să punem cioburile la loc? Soluția creștină implică iubire și sacrificiu. Arta lui Marian Zidaru e un efort continuu de a suda prin trăire creștinească ruptura omului cu cerul. Arta lui e

înțelegere și rugă în același timp. Un lucru mi-a depășit capacitatea de înțelegere, îmi spunea în legătură cu seria de desene pe care le revedeam împreună. Cum de creștinii erau împăcați cu durerea, cu suferința, cu sacrificiul? Cum o mamă care e pusă în situația de a asista la martirajul fiului ei îl încurajează și nicidecum nu caută scăpări de compromis. 

   Lucrul ăsta m-a șocat la început, mi-a spus Zidaru în fața unui superb iconostas pe care tocmai îl pregătea pentru o biserică de lîngă Timișoara. De ce e nevoie de suferință, de ce e ea sfîntă pentru creștini? Această interogație esențială e cred mobilul pentru care Zidaru face artă. O căutare a purității sufletești.

   Tensiunea stă în faptul că această vînătoare a sacrului nu calcă pe cărări liniștite, bătute. Ea e căutată în sacrificiu. Unii antropologi vorbesc de un trib amazonian care, izolat într-o existență așa-zis primitivă, nu are termeni în a desemna timpul. Nu există „ieri”, „azi” sau „mîine”. Presiunea finitudinii apasă diferit pe unele obiecte și diferă de la un om la altul în funcție de acțiunile fiecăruia. Nu există uniformitate temporală. Astfel și suferința este relativizată, ea face

parte din modul firesc al dinamicii lumii naturale. "Suferința” apare odată cu timpul unic, monovalent, ce acționează egal în legătură cu toți oamenii. Acesta e momentul căderii. În seria de desene mari ale lui Zidaru pe care o înfățișăm aici există o lucrare intitulată „Eli, eli, lama sabachtani”. Ea e în același timp înfățișarea unei deznădejdi, dar și graficul unei situații ontologice. Un copil cu ochii închiși, cu zîmbetul ambivalent în care suferința și acceptarea se îngemănează, își oferă ambele mîini unui șarpe cu două capete care-l încercuiește. Șarpele are un singur trup și guri la fiecare capăt. Mulți vor zîmbi recunoscînd măciulia bastonului patriarhal în șarpele cu două capete. Eu văd aici o diagramă minunată a situației ontologice a omului: prins între două

infinituri transformatoare, conștient de sine și finitudinea lui, pus să întrerupă hiatusul produs de creație în infinit, aruncat și părăsit prin chiar actul creației își recunoaște situația și-și acceptă suferința ca plată pentru viață. 

   Toate desenele lui Marian Zidaru funcțioenază astfel: sunt niște tabele prin care omul se reconciliază din glod cu cerul."

(Dan Popescu - Victima Fericită)

Adresa: str. Rosetti nr. 25

Vernisaj: 27 martie 2014, ora 19:00.