Pe simezele focsanene

Arta plastica contemporana romaneasca

Liviu Nedelcu, Alexandru Grosu

Galeria de Arta, Focsani

18 octombrie 2012

Prezinta: Alexandru Titu si Constantin Prut

   Diferiţi ca opţiune stilistică şi câmpuri poetice frecventate, pictorul Liviu Nedelcu şi sculptorul Alexandru Grosu au în comun aceeaşi extindere a relaţiilor de formalizare şi strategii de metaforizare, dintre imagine si realitate, nesegmentată de rigorile unui realism mimetic sau al unui abstracţionism radical. Cei doi artişti evoluează firesc între polii reprezentării şi autoexpresiei pe un traseu mediat de intensitatea subiectivizării, de dominanta expresionistă, ale cărei diferenţe de interpretare creativă diferă, însă, nu doar în funcţie de datele impuse de rigorile spaţializării sau condiţia materializării semnelor (sintagmelor vizuale), ci şi a referinţelor culturale şi directe la realitatea concretă, uneori deja filtrată cultural, şi de  statutul semantic.

   Liviu Nedelcu propune în selecţia de lucrări actuală un crochiu al creaţiei sale din ultimii ani, marcând această complexitate a problemelor plastice, şi teoretice, impuse de vocaţia sa expresionist lirică (gestuală) în concurenţă cu interesul pentru teme culturale ca Frumosul concentrat în elocventa sinecdocă a frumuseţii feminine, sau filonul autobiografic, cu capacitatea sa de generalizare. Un alt nucleu semantic îl constituie experienţa sacrului, cu sistemul său iconografic, tratat cu o adaptare stilistică actualizantă a rigorilor reprezentării tradiţionale ale creştinismului răsăritean, segment al creaţiei care nu a fost, programatic, inclus acestei expoziţii.

   Dar aceste solicitări variate care asigură înnoirea permanentă a repertoriilor sale nu produce rupturi stilistice, ci, integrându-se esteticii hibridării şi metamorfozelor şi mixajelor de limbaj, integrează cel mai ades discursurile figurative, mai sintetice sau mai pronunţat mimetice, dinamicii libere şi impulsive a spaţializărilor sale expresionist lirice. Chiar şi atunci când subiectul imaginii cere o stabilizare provizorie, sau sugerează un preludiu al ieşirii din timpul uman, prezenţa neliniştită a timpului este semnalată de vibraţia unor elemente de context sau chiar semnalează figurat timpul în desfăşurare, chiar dacă devenit exterior (de pildă, în succesivele portrete duble ale părinţilor, de o calmă retorică a solitudinii şi poate a reîntoarcerii la timpurile nondiscursive, latente, în marginea cărora se derulează imperiul facticităţii).

   Prezenţa acestui patos al concretului niciodată absent din profunzimea referinţei asigură picturii sale ce coagulează gestul în semn, discursul liber în temporalitatea materializată şi generatoare de materialitate spaţializare integrată substanţei sau integratoare, localizantă, acea densitate narativă şi reflexivă a libertăţii care nu sacrifică în favoarea unei purităţi stilistice fastuoasa bogăţie a lumii efemere dar mirifice, vitale, impure, dar seducătoare, a permanentei regenerări.     

  Regenerarea biologică, dincolo de o identitate individualizantă, ca principiu al permanenţei în act  (sugerat de o lucrare gestual abstractă, Cuibul), sau de senzualitatea nudurilor feminine. Indiferent de regimul formei, mimetice sau gestual informale, formă în devenire şi disoluţie, constanta creaţiei sale este o picturalitate care nu lasă evenimentul sau figura, pata sau figura, să se detaşeze monadic de spaţiu, şi senzualitatea rafinată a cromaticii sale, ce armonizează la nivelul compoziţiei sau seriei ce compune o suită, şi în fiecare dintre detaliile suprafeţei, ce are, la rândul său statutul unei compoziţii.

   Alexandru Grosu investighează, la aceeaşi intersecţie fertilă dintre  investirile analitic plastice (conducând spre explicitarea structurii) şi semanticitatea sa ca joc referenţial deschis. Multe dintre ciclurile de lucrări legate tematic sau dintre proiectele monumentale sunt centrate de figura umană, descriptiv sintetizată sau redusă la un semn aproape (dar niciodată cu desăvârşire) abstract. Uneori, figura umană cel mai ades eroizată, impostată autoritar în spaţiu, este substituită de o figură animalieră emblematică, încărcată de suplimente de semnificaţie ce o integrează mitologiei umanului. Proiectul său expoziţional actual explorează un câmp problematic plastic delimitat de avangardismul istoric, încă neradicalizat în disjuncţia sa faţă de modernismul al cărui program novator era bazat pe  preocupările pur formale sub semnul esteticităţii autonome la a cărui provocare a replicat antiestetismul şi extrateritorialitatea traseelor avangardiste, plasându-şi  interesul în dialogul dintre volum, ca prezenţă şi absenţă, ca definit de masă autoritară sau ca grafie ce antrenează zone de consistenţă sau dematerializare cu funcţie expresivă.

    Dacă în compoziţiile în care volumul disciplinează o materie dură, densă, golul colaborează cu tensiunile ce dizlocă – după un program constructiv explicit, spaţializând formele pentru a simultaneiza parcurgerea temporal discursivă a segmentelor/suprafeţelor –,  reducţia spre grafie îi lasă acestei prezenţe/absenţe rolul de a substanţializa spaţiul şi astfel figura. Tensionatele linii de forţă de o intensitate expresivă ce indică fără echivoc apartenenţa stilistică. Relaţia constructivă gol-plin sau volum imaterial şi vector linear constructiv operează însă sub determinarea unui nucleu semnificativ, relevându-şi operaţionalitatea metaforică. Acesta este regimul seriei figurative, expresioniste, – seria de cai în care spaţiul operează macerant, solidar unui timp ostil, sau  sublimant, aderent pe semnificaţiile ascensionale ale dematerializării. Artistul expune şi o serie de piese monolite, consistente, al căror regim este un abstracţionism izomorf repertoriilor biologice, reactualizând fertilele trasee ale suprarealismului nonarativ, dar sub regimul unui formalism mai puţin exuberant.

   (Alexandra Titu, modernism.ro).