Se născuse
la Budapesta, în 1848 după G. A. Tacid, în 1846 după istoricul Adrian Stan. Într-un
interviu din preajma primului război mondial, marele avocat George Mandy era
convins că unchiul său urmase cursuri universitare, chimia şi dreptul, dar,
simţindu-se atras de pictură, se reprofilase ca diletant în acest domeniu,
sfârşind prin a se orienta către fotografie, unde cunoştinţele de chimie puteau
fi puse în slujba „frumosului”.
Istoricul Narcis Ispas ofera cu generozitate date
suplimentare descoperite în arhive. Din nota domniei sale am aflat că tatăl fotografului
se numea Leopold şi că în anul 1891 trăia în localitatea Czegled, că numele de
fată al soţiei sale era Rosa Kun, că Johann (de ce nu Janos?) Mandy, fără
specificaţia gradului de rudenie, domiciliat în Cluj, îl reprezenta într-o
delicată problemă de succesiune ivită după decesul în 1905 al unui misterios
Liszner Filip din Czegled, probabil rudă apropiată a mamei sale. Nu am
specificat întâmplător nemenţionarea de către fotograf a gradului de rudenie
ce-l lega de Johann Mandy. Era sau nu fratele lui? Nu numai că îi acordase
încrederea maximă în demersurile succesiunii, dar, vreme de aproximativ cinci
ani, între iunie 1877- ianuarie1883, proprietarul atelierului Mandy din
Bucureşti figura când doar cu iniţiala “J” urmat de „& CO”, când cu această
iniţială plus „& Fr.”, rareori cu numele „Frantz Mandy”.
În aceşti cinci ani, conform lui Tacid, care l-a ignorat pe
„J”!, dar şi adresei de pe suportul fotografiilor, atelierul – preluat de la
Franz Duschek-tatăl – se afla pe Podul Mogoşoaiei nr. 21, în casa Hristodor. În
anul 1882, când Franz Mandy şi-a construit casa de pe strada Câmpineanu (fostă
Ştirbey Vodă) nr. 4, în vecinătatea Teatrului Naţional şi a casei Torok, „J.
Mandy” se gândea deja la părăsirea definitivă a Bucureştilor, deci şi la
ruperea asocierii. Este o presupunere argumentată de „cartoane” şi de „Anuarul
României” pe 1883.
Este de remarcat că, încă din 1879, dacă data de pe
fotografie (astăzi nu-i mai ştiu cota) este corectă, „J. Mandy” îşi deschisese
un atelier la Râmnicu-Vâlcea, apoi, pentru aproape un deceniu, va mai avea unul
la Târgu Jiu şi, înaintea stabilirii la Cluj, la Braşov. Până în prezent nu am
nicio dovadă că „J” este iniţiala lui Johann şi că persoana cu acest prenume
era fratele său, cum am afirmat cândva. Vorbind la începutul acestui articol de
începutul exploziv al carierei lui Franz Mandy făceam referire directă la nota
lui Tacid, pe care o citez: „În timpul războiului (din 1877, n.n.) fu chemat să
ia oarecari vederi, ca de pildă Baracele de la Cotroceni şi intră astfel în relaţiuni
cu Curtea Domnească, care de-atunci nu-l mai părăsi, conferindu-i titlul de
Fotograf al Curţii Domnesci încă din anul 1878”. În colecţia arhitectului Paul
Miclescu am găsit trei fotografii fără autor ce reprezintă barăci în Cişmigiu,
asemănătoare cu „vederile” de la Cotroceni. Cât priveşte noutăţile tehnice
anunţate de Mandy în Anuare şi în presa bucureşteană, ele sunt numeroase,
prezentate cu o emfază scuzată de calitatea ridicată a fotografiilor. În parte
sunt enumerate şi de Tacid, prezentarea sa elogioasă culminând cu semnalarea
introducerii „fotografiei în culori prin procedeul pigmentului” în anul 1896.
Relaţiile strânse cu Familia Regală, datorată calităţii
excepţionale a fotografiilor, vor servi şi carierei nepotului său, George
Mandy, absolvent a două clase la Liceul Sf. Sava şi a următoarelor două la
Liceul Louis le Grand. La Paris a urmat cursuri de medicină, filologie şi
drept, luându-şi doctoratul în Drept. Întors în România, tânărul Mandy a tradus
din opera Carmen Sylvei şi a fost numit prin Înalt Decret Regal avocatul
Majestăţii Sale Regina Elisabeta şi reprezentantul juridic în acţiunile ei
umanitare, cum a fost, de exemplu, crearea Azilului şi Şcolii pentru orbi
„Vatra Luminoasă”. Greu de crezut că, fără spatele asigurat de unchiul său,
indiferent de capabilităţile native, oricât de ridicate ar fi fost ele, George
A. Mandy ar fi ajuns vreodată în preajma Reginei. Aici trebuie spus că faima
lui Franz Mandy depăşise frontierele Vechiului Regat, ajungând până la Paris.
Domnul Ispas mi-a făcut cunoscut un document de cesiune între marele fotograf,
consiliat de nepot, care locuia în aceeaşi casă şi Directorul Agenţiei
Internaţionale Fotografice a Presei, Chusseau Flavens, act datat 1 octombrie
1906. Patru ani mai târziu, Franz Mandy va deceda, fiind înmormântat la
cimitirul Filantropia. Parte din utilaje au fost licitate şi cumpărate de
fotograful Ioan Voinescu. Atelierul a continuat sub patronajul soţiei, Rosa
Mandy şi, ulterior, sub conducerea lui Etienne Lonyai, care va fonda „Asociaţia
artiştilor fotografi din România”. Ceea ce frapează în perioada de după decesul
artistului este faptul că ştampila cu semnătura lui Franz Mandy apare şi pe
fotografii interbelice, fapt ce a produs uneori confuzii şi datări regretabile.
În încheiere, ar mai fi de amintit că în anul 1901, la parterul casei Mandy, a
funcţionat Berăria „Gambrinus” condusă de I.L. Caragiale.
Cum va ajunge Mandy fotograful familiei regale vom afla joi,
4 decembrie, de la Emanuel Bădescu.
Emanuel Bădescu este bibliotecar în cadrul Cabinetului de
Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licenţiat în istorie, a colaborat cu
peste 1000 de articole la revistele Formula AS, Magazin Istoric, Lumea Magazin,
Historia, Descoperă, la Ziarul de Duminică şi la multe alte publicaţii. A
publicat volumele 1 decembrie 1918 Alba Iulia-Bucureşti, Imnurile naţionale la
români, Bucureştii subt Guvernul Vremelnicesc, Marele foc şi alte poveşti din
Bucureşti. Este coautor al volumelor Scurtă istorie a Regalităţii în România,
Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Bucureştii
în vremea lui Carol I (lucrare premiată de Uniunea Scriitorilor), Conspiraţia
Securităţii, Carol Popp de Szathmári, fotograful Bucureştilor, ultima apariţie
editorială fiind De toate din vechiul Bucureşti.
Intrarea 7 lei. În preţ este inclusă vizitarea expoziţiei
permanente.
Următoarea conferinţă de joi:
11.12.2014 Cartierele Regiei monopolurilor de stat cu
Andrei Răzvan Voinea
