Lansare de carte
Vincenzo Cornaro
Biblioteca Adademiei Române, București
8 decembrie 2016
Stăpânită de veneţieni în perioada 1204 -1669, Creta a fost
una dintre puținele părți ale lumii vorbitoare de limbă greacă care nu a fost
absorbită în Imperiul Otoman în timpul perioadei Renașterii şi a fost
recunoscută pentru așa-numita Renaștere cretană, al cărei faimos fiu a fost
Domenikos Theotokopoulous, cunoscut sub numele de El Greco. În ceea ce priveşte
poemul Erotocrit al lui Vincenzo Cornaro, el este, de asemenea, general
recunoscut drept capodopera literară a Renaşterii cretane, absorbit în cultura
orală din Creta şi rămas mereu popular în rândul cititorilor greci.
Scris în versuri şi în proză în secolul al XVII-lea și
publicat pentru prima dată la Veneția în 1713, Erotocritul în limba greacă, a
supraviețuit într-un singur manuscris, din 1710, păstrat acum la British
Library și publicat tot la Veneția în 1717.
În literatura populară a secolului al XVIII-lea românesc,
Erotocritul a circulat sub forma unui roman-poem, fiind tradus pentru prima
dată în limba română de Hristodor Ioan Trapezuntul, între 1770-1780, iar a
doua oară de un anonim. Vasile Vârnav, copist din Botoşani, a folosit
traducerea anonimă, pe care a prelucrat-o, încercând să plaseze acţiunea
într-un mediu cu specific românesc.
Mai târziu, Anton Pann şi Tudorache Iliad realizează o nouă
traducere în limba română, publicată la Sibiu în 1837. De această dată poemul a
fost publicat sub titlul Noul Erotocrit, după prelucrarea în versuri, în limba
neogreacă, a lui Dionisie Fotino, apărută la Viena în 1818.
De-a lungul timpului, poate mai mult decât oricare alt roman
cu caracter popular, Erotocritul s-a bucurat de o largă răspândire în cadrul
societăţii româneşti, îndeosebi în vremea domniilor fanariote. Mulţi boieri de
seamă din Valahia, din familiile Ghica, Văcărescu, Golescu, Brâncoveanu, Filipescu,
Suţu, Ştirbei sau Balș, Beldiman, Sturza, Negruzzi din Moldova, au fost
interesaţi de conţinutul acestui roman şi au contribuit cu bani la copierea şi
răspândirea lui.
Aşa se face că numărul manuscriselor care s-au păstrat, atât
din traducerea moldovenească în proză, cât şi din traducerea muntenească,
atribuită de Eugenia Dima lui Alecu Văcărescu, este destul de mare, cele mai
multe dintre ele aflându-se la Biblioteca Academiei Române. Din cele 12
manuscrise care reprezintă varianta muntenească a traducerii Erotocritului,
Vasile Grecu consideră că manuscrisul copiat la Bucureşti în 1787 de logofătul
Ioniţă şi ilustrat de Petrache logofăt, respectiv manuscrisul românesc 3514, pe
care îl publicăm facsimil, alături de transcrierea textului chirilic, este cel
mai aproape de original. Ilustraţia volumului, realizată de Petrache logofătul,
al cărui autoportret se regăseşte la fila 218v, se compune din mai multe tipuri
de ornamente: ghirlande de flori, peisaje cu arbori şi flori, miniaturi care
însoţesc textul romanului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu