Arta plastica contemporana romaneasca
Ervant Nicogosian
Calpe Gallery, Timisoara
21 noiembrie - 8 decembrie 2015
“Gilda Mologhianu: În ultimii zece ani vederea i-a scăzut
progresiv. Cu ochiul stâng nu vedea deloc, cu cel drept zărea doar. Avea un
câmp vizual foarte îngustat, în aşa fel încât chiar şi lucrările expuse acum
cinci ani la Simeza au fost făcute, putem spune, nevăzând. Pe atunci era ajutat de mai tânărul
său coleg de atelier, Marian Dobre. Marian nu punea, bineînţeles, niciodată
pensula pe lucrările tatălui meu. El venea de trei ori pe săptămână, îl lua de acasă, îl ducea
la atelier şi îi aranja pe paletă culorile într-o anumită ordine. Sunt culori
pe care le folosea tata în mod obişnuit: întâi albul, apoi ocru galben, ocru
auriu, ocru orange, sienele, umbrele...Teroasele, cum le numea el. Mai era roşu englez, ultramarin
şi, la urmă, negru. Pipăind pânza, putea să lucreze. Văzând însă atât de puţin
este greu să faci pictură.
Mihai Sârbulescu: Marian mi-a oferit o probă a felului în
care vedea. "Ai şapcă?”, îl întreabă Ervant Nicogosian. "Nu, n-am şapcă. Am
păr în cap.” ,"Dar cum arăţi? Eşti înalt?” "Nu, nu sunt.”
Gilda Mologhianu: După Simeza n-a mai văzut absolut
deloc. Avea o cămăruţă în casă, amenajată ca atelier. Eu îi puneam culorile pe
paletă, tot aşa, în ordinea cerută de el. Îi arătam cum sunt pânzele, unde e
partea de sus, cea de jos, stânga, dreapta, mijlocul... Pipăia locul cu palma,
tot timpul nervos fiindcă nu reuşea să vadă. Viaţa lui era pictura.
Mihai Sârbulescu: Iar ea îl înfuria, în loc să-l elibereze.
Gilda Mologhianu: Atunci se enerva cel mai tare, când picta.
Simţea o neputinţă teribilă.
Mihai Sârbulescu: "De ce mai pictez? Fac pictura de râs!” –
mi-a povestit Marian că striga el cu durere, în timpul lucrului. Şi totuşi
Ervant Nicogosian aduce picturii cea mai înaltă laudă. Simţirea este mai presus
de retină...
Gilda Mologhianu: obsesive îi erau amintirile de tinereţe,
gulagul unde şi-a petrecut aproape opt ani din viaţă. Împărţea picturile în
pătrate care reprezentau gratii. Îşi lipea nişte benzi adezive pe suprafaţa
pânzei şi picta deasupra, apoi dezlipea benzile, revenea totdeauna cu pensula, pentru ca dreptele să
fie cumva înmuiate.
Domnul Paul Gherasim i-a sugerat să-şi scrie amintirile pe
pânză. Atunci, tata a început să noteze numele lagărelor pe unde trecuse:
Aktiubinsk, Karaganda, Oranki... Scrisul este neregulat şi uneori incorect, uneori apar litere asemănătoare chirilicelor, căci tata şi-a făcut şcoala în U.R.S.S., dar
sunt scrise în româneşte. Picturile sunt brăzdate de însemnele gratiilor.
Mihai Sârbulescu: Dumneavoastră îi curăţaţi pensulele?
Gilda Mologhianu: Nu! Le spăla singur, era pasiunea lui
curăţatul pensulelor. Căuta să fie cât mai autonom cu putinţă.”
Înregistrare din noiembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu