Arta plastica contemporana romaneasca
Liviu Nedelcu, Alexandru Grosu
Expozitia de pictura si sculptura
Galeriile Caminul Artei, Bucuresti
21 februarie 2013
Vernisaj: 21 februarie 2013, ora: 17:00
Prezinta: Alexandra Titu, Constantin Prut
Diferiţi ca
opţiune stilistică şi câmpuri poetice frecventate, pictorul Liviu
Nedelcu şi sculptorul Alexandru Grosu au în comun aceeaşi extindere a
relaţiilor de formalizare şi strategii de metaforizare, dintre imagine
si realitate, nesegmentată de rigorile unui realism mimetic sau al unui
abstracţionism radical. Cei doi artişti evoluează firesc între polii
reprezentării şi autoexpresiei pe un
traseu mediat de intensitatea subiectivizării, de dominanta
expresionistă, ale cărei diferenţe de interpretare creativă diferă,
însă, nu doar în funcţie de datele impuse de rigorile spaţializării sau
condiţia materializării semnelor (sintagmelor vizuale), ci şi a
referinţelor culturale şi directe la realitatea concretă, uneori deja
filtrată cultural, şi de statutul semantic.
Liviu Nedelcu propune
în selecţia de lucrări actuală un crochiu al creaţiei sale din ultimii
ani, marcând această complexitate a problemelor plastice, şi teoretice,
impuse de vocaţia sa expresionist lirică (gestuală) în concurenţă cu
interesul pentru teme culturale ca Frumosul concentrat în elocventa
sinecdocă a frumuseţii feminine, sau filonul autobiografic, cu
capacitatea sa de generalizare. Un alt nucleu semantic îl constituie
experienţa sacrului, cu sistemul său iconografic, tratat cu o adaptare
stilistică actualizantă a rigorilor reprezentării tradiţionale ale
creştinismului răsăritean, segment al creaţiei care nu a fost,
programatic, inclus acestei expoziţii.
Dar aceste solicitări variate
care asigură înnoirea permanentă a repertoriilor sale nu produce
rupturi stilistice, ci, integrându-se esteticii hibridării şi
metamorfozelor şi mixajelor de limbaj, integrează cel mai ades
discursurile figurative, mai sintetice sau mai pronunţat mimetice,
dinamicii libere şi impulsive a spaţializărilor sale expresionist
lirice. Chiar şi atunci când subiectul imaginii cere o stabilizare
provizorie, sau sugerează un preludiu al ieşirii din timpul uman,
prezenţa neliniştită a timpului este semnalată de vibraţia unor elemente
de context sau chiar semnalează figurat timpul în desfăşurare, chiar
dacă devenit exterior (de pildă, în succesivele portrete duble ale
părinţilor, de o calmă retorică a solitudinii şi poate a reîntoarcerii
la timpurile nondiscursive, latente, în marginea cărora se derulează
imperiul facticităţii).
Prezenţa acestui patos al concretului
niciodată absent din profunzimea referinţei asigură picturii sale ce
coagulează gestul în semn, discursul liber în temporalitatea
materializată şi generatoare de materialitate spaţializare integrată
substanţei sau integratoare, localizantă, acea densitate narativă şi
reflexivă a libertăţii care nu sacrifică în favoarea unei purităţi
stilistice fastuoasa bogăţie a lumii efemere dar mirifice, vitale,
impure, dar seducătoare, a permanentei regenerări. Regenerarea
biologică, dincolo de o identitate individualizantă, ca principiu al
permanenţei în act (sugerat de o lucrare gestual abstractă, Cuibul),
sau de senzualitatea nudurilor feminine. Indiferent de regimul formei,
mimetice sau gestual informale, formă în devenire şi disoluţie,
constanta creaţiei sale este o picturalitate care nu lasă evenimentul
sau figura, pata sau figura, să se detaşeze monadic de spaţiu, şi
senzualitatea rafinată a cromaticii sale, ce armonizează la nivelul
compoziţiei sau seriei ce compune o suită, şi în fiecare dintre
detaliile suprafeţei, ce are, la rândul său statutul unei compoziţii.
Alexandru Grosu investighează, la aceeaşi intersecţie fertilă dintre
investirile analitic plastice (conducând spre explicitarea structurii)
şi semanticitatea sa ca joc referenţial deschis. Multe dintre ciclurile
de lucrări legate tematic sau dintre proiectele monumentale sunt
centrate de figura umană, descriptiv sintetizată sau redusă la un semn
aproape (dar niciodată cu desăvârşire) abstract. Uneori, figura umană
cel mai ades eroizată, impostată autoritar în spaţiu, este substituită
de o figură animalieră emblematică, încărcată de suplimente de
semnificaţie ce o integrează mitologiei umanului. Proiectul său
expoziţional actual explorează un câmp problematic plastic delimitat de
avangardismul istoric, încă neradicalizat în disjuncţia sa faţă de
modernismul al cărui program novator era bazat pe preocupările pur
formale sub semnul esteticităţii autonome la a cărui provocare a
replicat antiestetismul şi extrateritorialitatea traseelor avangardiste,
plasându-şi interesul în dialogul dintre volum, ca prezenţă şi
absenţă, ca definit de masă autoritară sau ca grafie ce antrenează zone
de consistenţă sau dematerializare cu funcţie expresivă.
Dacă în
compoziţiile în care volumul disciplinează o materie dură, densă, golul
colaborează cu tensiunile ce dizlocă – după un program constructiv
explicit, spaţializând formele pentru a simultaneiza parcurgerea
temporal discursivă a segmentelor/suprafeţelor –, reducţia spre grafie
îi lasă acestei prezenţe/absenţe rolul de a substanţializa spaţiul şi
astfel figura. Tensionatele linii de forţă de o intensitate expresivă ce
indică fără echivoc apartenenţa stilistică. Relaţia constructivă
gol-plin sau volum imaterial şi vector linear constructiv operează însă
sub determinarea unui nucleu semnificativ, relevându-şi
operaţionalitatea metaforică. Acesta este regimul seriei figurative,
expresioniste, – seria de cai în care spaţiul operează macerant, solidar
unui timp ostil, sau sublimant, aderent pe semnificaţiile ascensionale
ale dematerializării. Artistul expune şi o serie de piese monolite,
consistente, al căror regim este un abstracţionism izomorf repertoriilor
biologice, reactualizând fertilele trasee ale suprarealismului
nonarativ, dar sub regimul unui formalism mai puţin exuberant. (Alexandra Titu)