Arta plastică contemporană românească
Micaela Eleutheriade (1900 - 1982)
Pliant expozițional (copertele III și IV).
Textul este reprodus în continuare.
Descendentă, pe linie maternă, a pictorului Gheorghe
Tattarescu, Micaela Eleutheriade s-a născut într-o duminică de iunie a anului
de graţie 1900. A petrecut primii ani ai studiilor artistice la Şcoala de arte
frumoase din Bucureşti (fondată de Theodor Aman şi de bunicul său, Gheorghe
Tattarescu). Ca profesori i-a avut pe Ipolit Strâmbu, Dimitrie Serafim şi
Cecilia Cuţescu-Storck. A petrecut apoi trei ani la Paris (1924-1927),
perfecţionându-se la Academia Ranson, cu pictorul Roger Bissiėre.
Debutul i-a decurs firesc, pozitiv, fără dramatismul ce nu
arareori a marcat biografia atâtor autori mai ermetici. Primele lucrări le-a
expus la Paris, în 1926, ea participând totodată, în ţară, la diverse
manifestări; de pildă, la Salonul Oficial din Bucureşti, a prezentat lucrarea
Natură moartă cu pălărie neagră – achiziţionată imediat de K. H. Zambaccian.
Evenimentul are semnificaţie, vădind, în acelaşi timp, "flerul” renumitului
colecţionar, dar şi harul tinerei (pe-atunci) artiste, har ce avea să se
confirme într-o ascensiune constantă, lină şi durabilă, pe parcursul unei
cariere bine apreciate. Expoziţiile sale personale (prima – în 1936) au
suscitat reacţii pozitive chiar de la debut, între altele, în memoria
istoricilor rămânând cronica laudativă semnată de Nicolae Tonitza – scriere
influenţând întrucâtva modul cum a fost artista primită de receptorii care,
oricum, ar fi adoptat-o cu simpatie, dată fiind accesibilitatea lucrărilor ei.
Privind retrospectiv şi general, Ion Frunzetti numea relaţia cu privitorii a
Micaelei Eleutheriade "o mare dragoste împărtăşită”; "Iubită de public, artista
şi-a iubit publicul întotdeauna, pe cel prezent şi ştiut, ca şi pe cel neştiut
şi viitor, pentru că iubeşte oamenii” (I. Frunzetti).
Eleganţa picturilor Micaelei Eleutheriade se impune fără să
reclame eforturi speciale, graţie adresării simple, dar inteligent elaborate.
Modernitatea lucrărilor constă într-o combinaţie de elemente – unghi de
perspectivă, decupajul cadrului, accente ale liniei, decorativismul recuzitei
scenografice, rafinamentul cromatic – ce o înscriu firesc în tendinţele epocii,
fără rigoarea explicită a vreunui program stilistic strict.
De la început, specialiştii au remarcat preferinţa Micaelei
Eleutheriade pentru naturi statice, dar şi pentru peisaj, scenele de interior,
vedute cotidiene, toate sitnetizând realitatea "ca sursă a artei şi ca punct de
contact al artistului cu sine însuşi.” (Ion Frunzetti). "Este aici o poezie a
vieţii de toate zilele, înţeleasă dinăuntrul ei şi nu ilustrativ, turistic” -
surprindea Ion Frunzetti - fără "...sentimentul superificial şi străin al unui
simplu vizitator”.
Coerenţa stilistică remarcabilă a acestei artiste provine
din autenticitatea prin care intră în relaţie cerebrală dar, în acelaşi timp, afectivă
cu lumea înconjurătoare, în mod neostentativ – cu atât mai convingător, –
adaptând lecţiile Occidentului (cu paradigmele sale consacrate) la felul ei
de-a înţelege atmosfere, efecte plastice, sugestii poetice, conjuncturi
sufleteşti. Pictoriţa a avut talentul (şi înţelepciunea) să instituie, dincolo
de mode şi curente, ceea ce Dan Grigorescu a sintetizat prin sintagma "univers
calm şi cordial”.
Micaela Eleutheriade cultivă ceea ce s-ar putea numi, în
cazul său special, perspectiva sentimentală asupra unor locuri sau scenografii
ce poartă, de fiecare dată, o subtilă dar constant perceptibilă investiţie
emoţională rezultată din implicarea prezenţei umane chiar şi acolo unde figura
umană, ca atare, lipseşte din cadru. Secvenţele vizuale – savant decupate în
compoziţii libere, însă niciodată întâmplătoare, - sunt focalizate pe anumite
elemente selectate pentru forţa de sugestie, deschizându-se către coordonate
psihologice pare-se comune atât autoarei cât şi celui ce contemplă pânza,
generând un circuit empatic fără multe obstacole.
„Legătura cu postimpresionismul (...) se vede realizată în
dobândirea cursivităţii şi lizibilităţii structurii narative a imaginii. O
naraţiune scoasă de sub incidenţe şi supusă unui timp interior cu o singură
dimensiune – prezentul” - se apreciază în Enciclopedia Artiştilor Români
Contemporani. "In contactul cu mediul artistic parizian şi cu atmosfera
impregnată de sincretismul impresionist specific epocii, tânăra artistă şi-a
clarificat opţiunile estetice. Contactul cu muzica lui Claude Debussy a condus
la o experienţă estetică sinestezică.(...) Contactul cu muzica lui Eric Satie
sau Maurice Ravel este, de asemenea, important în procesul de creaţie al
artistei.” (www.eleutheriade.obi.ro.).
Unii au decelat, în compoziţii, asemănări
cu Raoul Dufy, Albert Marquet, ba chiar Henri Matisse. Bine ancorată în
modernism, atentă la realitatea pariziană a momentului său, Micaela
Eleutheriade a evitat, totuşi, aventurile plastice prea îndrăzneţe, astfel
încât comparaţii cu sus-amintiţii creatori se pot limita la calitatea liniei,
la justeţea cromatică, judecăţile asupra realizărilor sale fiind raportabile nu
atât la investigaţiile altora, cât la intenţiile autoarei înseşi de a evita, cu
rafinament şi măsură, extravaganţe ce nu i-ar fi slujit intenţiilor creative.
Oricare ar fi înrudirile stilistice pe care ochiul mai mult
sau mai puţin avizat e gata să le desluşească în culorile, în contururile ori
în subiectele lucrărilor ei, Micaela Eleutheriade este îndatorată preponderent
propriei lucidităţi creative ce continuă să-şi transmită mesajul de echilibru
între datele lumii exterioare şi suveranitatea subiectivismului căutător de
sens, fuzionându-le într-un fel de „existenţialism” pictural strict personal,
probat prin inter-relaţionarea cu ceilalţi - cu subiectivităţile cărora li se
adresează şi care pot descoperi universuri intersante, în mostrele ei de
percepţie.
Lucrările reunite în expoziţia de faţă au fost, fără
excepţie, restaurate în cadrul Laboratorului de specialitate al Muzeului Municipiului
Bucureşti (Liana Ivan-Ghilia).
