De pe scenele teatrului românesc de-odinioară
Teatrul de păpuși
Scenă din Punguța cu doi bani de N. Vasilescu, după Ion Creangă, Teatrul de Stat din Galați.
***
Dacă vreodată, un sculptor, îndrăgostit de arta noastră păpuşărească, s-ar gîndi să-i înalţe o statuie, ar trebui să scrie la temelia ei : 23 August 1944.
De la regimul burghezo-moşieresc, ca în atîtea alte domenii, la 23 August 1944, am preluat şi în ce priveşte teatrul de păpuşi o moştenire săracă, jalnică, a cărei trăsătură esenţială era mentalitatea că păpuşarul nu e un artist sau că, cel mult, el practică o artă minora, a bîlciurilor şi iarmaroacelor.
Eforturile celor cîţiva intelectuali progresişiti (ca Valerian Şessu, Teodor Bastasi, G. Lòwendal, Lucia Calomeri ş.a.), care au încercat, între ani 1928—1944, să cîştige pentru teatrul nostru de păpuşi prestigiul unui teatru cult, au rămas numai la stadiul unor încercări fără ecou, deoarece statul burghezo-moşieresc nu a sprijinit aceste încercări, nici material, nici moral.
Abia dupa 23 August, în condiţiile prielnice create de regimul democrat-popular dezvoltării armonioase a tuturor ramurilor artei si culturii, teatrul păpuşarului a găsit, pentru prima oară în tara noastră, apreciere si sprijin de stat, înflorind ca niciodată în trecut. Partidul şi guvernul au acordat încredere artei noastre păpuşăreşti, rolului său educativ, au văzut în păpuşar un artist căruia trebuie să i se creeze condiţii de dezvoltare a aptitudinilor, un artist care poate să-si cîștige un loc de cinste printre ceilalți.
O primă dovadă a acestei încrederi în păpuşar şi în arta sa este înfiinţarea în 1949 a primului teatru de păpusi — teatru de stat: Teatrul Ţăndărică din capitala ţării.
De atunci şi pînă astăzi, alături de Teatrul Ţăndărică s-au mai adăugat, în toate regiunile ţării, noi şi noi unități teatrale păpuşăreşti. Se ştie că, în prezent, funcţionează în 20 dintre marile oraşe ale ţării, tot atîtea colective de păpuşari, unele dintre...
