Lansare de carte
Florian Banu
Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București
19 aprilie 2017
marți, 11 aprilie 2017
Ascultă-ți inima
De pe scenele teatrului românesc de-odinioară
Teatrul Național I. L. Caragiale
Program de sală, Teatrul Național I. L. Caragiale, București.
Stagiunea 1960 - 1961.
Premieră: 8 martie 1961.
Matei Alexandru (Gavril Ivanovici Neceai) și
Marcel Anghelescu (Rodion Ivanovici Neceai).
Dina Cocea (Maria Nikolaevna Demcenko) și Marcel Anghelescu (Rodion Ivanovici Neceai).
De la stînga la dreapta: Nic. Enache (Boris Trofimovici Ciaplea),
Al. Giugaru (Makedon Nikolaevici Somn) și
Const. Rauțchi (Kalliopii Ilarionovici Kvak).
Articol publicat în Revista Teatrul, Nr. 4. Aprilie 1961.
Dacă e marți, scriitorii îți citesc
Ioana Bâldea Constantinescu
Librăria Humanitas, Cișmigiu, București
11 aprilie 2017
Editura Humanitas vă invită marţi, 11 aprilie, ora 19:00, la
Librăria Humanitas de la Cişmigiu la o nouă seară de lectură publică Dacă e
marţi, scriitori îţi citesc. Ioana Bâldea Constantinescu va citi un fragment
din romanul Nautilus, recent apărut la Editura Humanitas.
Ioana Bâldea Constantinescu îmbină în acest al doilea roman
al său, aşa cum a făcut-o şi în Dincolo de portocali, fascinaţia pentru
personajele misterioase şi curiozităţile din vremuri îndepărtate cu o
emoţionantă poveste contemporană. Nautilus ne poartă astfel paşii prin
Parisul zilelor noastre – unde un tânăr doctorand se documentează vreme de
câţiva ani pentru lucrarea sa – şi în Franţa de secol XIV, pe urmele faimoasei
Reine Blanche, prima colecţionară a Evului Mediu. Fie că scrie despre obiecte
frumoase şi rare, despre iubiri diafane, despre ciuma care decimează un sat
întreg sau despre suferinţa unui băieţel autist captiv în lumea lui, Ioana
Bâldea Constantinescu îşi construieşte frazele cu pricepere şi delicateţe de
bijutier, într-un stil deja inconfundabil.
"Am decupat momente, frânturi de conversaţie, unele sunt
aproape literale, dar nu am un personaj făcut după cineva, şi asta mă bucură,
pentru că nu trăiesc cu teama că cineva se poate recunoaşte sau mă poate
recunoaşte. Sunt frânturi de mine peste tot, dar, dincolo de asta, este acel
«Call me Ishmael» pe care numai Melville l-a stăpânit cu desăvârşire, convenţia
aceea care-ţi face bucăţi un gând şi ţi-l pune în zece capete. Îmi place acest
joc, pentru că este periculos şi greu în acelaşi timp.“ (Ioana Bâldea Constantinescu)
Obiectul Metaforă
Arta plastică contemporană românească
Galeria Casa Artelor, Timișoara
12 aprilie 2017
O zi de odihnă
De pe scenele teatrului românesc de-odinioară
Teatrul Lucia Sturdza Bulandra
Program-pliant, Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, București.
Premieră (conform programului) 1982.
Altă sursă,
Institutul Naţional al Patrimoniului, Direcția Patrimoniu
Mobil, Imaterial și Digital
(fost cIMeC), ne indică:
10 octombrie 1981. La Sala Izvor...
Din vremuri de restriște
România de-altădată
Colecții și Colecționari
Înscrisuri de toate felurile
De la Cojan Alexandru (Constanța) spre Furtuna Cojan,
str. Popa Nan, nr. 61, București.
La Dra. Elena Mazilu...
Direcțiunea Generală a Penitenciarelor - Expediție.
"Nini drag,
Scrisoarea din 25 IX m'a bucurat că ești sănătos și voinic. De mine nu avea grijă
căci sunt tare. Am primit pachetele pe Sept. și Oct. și valiza completă. Cojocelul
să fie cât pufoaica și cu mâneci. Căciulă am. Îmbrăcăminte nu mai nevoie
deocamdată. Ce este cu recursul? De 5 Noembr. peste singurătatea ta înourată,
tot soarele și lumina gândului și inimei mele. Pentru cei 7 ani ai noștri,
neclintită dragoste și încredere în tăria trăirilor noastre. Mulțumiri și sărutări
celor dragi și care nu m'au uitat. Tot dorul și dragostea. Sandu."
30 octombrie 1953.
Că să înțelegeți mai bine contextul acestor rănduri vă redau
Mărturia lui Alexandru Cojan,
ginerele lui Nichifor Crainic, despre întâmplările din
1944-1947
"Pe gânditorul şi poetul Nichifor Crainic l-am cunoscut în
iulie 1945 într-un sat de pe Târnava Mică în casa unui preot. Cum am ajuns
acolo este o împletire între destin, afecţiune şi tărie.
În toamna anului 1945, după ce am fost lăsat la vatră, am
venit, dintr-un oraş moldovenesc de pe Bistriţa, student la Bucureşti. Pentru a
avea locuinţă şi o sursă de existenţă m-am angajat ca secretar la administraţia
unui bloc. Acolo locuia, împreună cu fiica sa, dr. Aglaia Nichifor Crainic, un
om deosebit, atât ca profesie (pe care o exercita cu o excepţională competenţă
şi dăruire) cât şi ca atitudine faţă de oameni. Fiica ei, Nini, era o tânără
modestă, cu o statură mică, dar foarte curajoasă. Despre profesorul Nichifor
Crainic se spunea că a fugit în Germania.
În mai 1946 d-na Crainic a murit în urma unei tuberculoze,
dar cred că şi copleşită de năvala suferinţelor sufleteşti în conjuctura grea
în care îi era familia, cu soţul în necunoscut şi fiica în bătaia tuturor
vânturilor. Nini, în doliu, venea să-şi achite cotele la administraţie unde
stăteam de vorbă despre literatură, despre viaţă. Avea o deosebită cultură,
firească în mediul în care trăise şi o judecată sănătoasă şi adânc gândită
asupra lucrurilor. Într-una din zile, printre altele, mi-a spus „Te ştiu iubitor
al munţilor, nu eşti amator de o excursie periculoasă?”. Surprins, dar fără să
bănuiesc nimic, i-am răspuns, spontan, da. Discuţia a continuat pe alte teme şi
la despărţire m-a rugat să trec pe la ea peste câteva zile.
Mai 1946. Eram oaspetele domnişoarei Nini Crainic în
apartamentul părinţilor din blocul corpului didactic din strada Vasile Conta.
Nini mi-a spus că tatăl ei este ascuns undeva în ţară şi trebuie neapărat să-l
vadă. M-a rugat s-o însoţesc în acest drum. Am acceptat şi am discutat cum să-l
întreprindem studiind toate amănuntele strict secret, având în vedere riscurile
mari pe care le comporta. Nici azi nu-mi pot explica totala încredere pe care a
avut-o de a-mi încredinţa în acele împrejurări grele adresa locului unde era
retras tatăl ei. N-am mai avut nicio explicație în plus: încrederea dintre noi
doi de a porni în această primejdioasă drumeție a fost ceva de la sine înțeles,
care trebuia să se întâmple. Rămasă singură, trebuia să-și vadă tatăl, și el
hăituit, să caute un sfat, un ajutor sufletesc, o alinare. Amândoi frânți în
desfășurarea vieții, unul la maturitate, celălalt la începutul ei.
Am făcut un plan amănunțit pentru a evita primejdiile și
capcanele autorităților și am pornit cu trenul spre Târnava Mică. Era o vară
secetoasă, cu câmpul ars de soare, fântânile secate, pomii îngălbeniți și
acoperiți de pulberea prafului stârnit de vânt. Spre amurg cerul s-a învolburat
de nori și s-a pornit o furtună cu fulgere și tunete și o ploaie cu picături
mari și grele care mi s-au părut de bun augur. Pe înserat, înnoroiți, uzi și
frânți de oboseala unei zile de mers, am ajuns în satul Lepindea, țelul
călătoriei noastre. Un țăran ne-a îndrumat la casa preotului Cornel [Dascăl]
unde, intrând în curte, din pridvorul casei s-a ridicat un domn cu ochelari și
barbă și a coborât cele câteva trepte spre a vedea cine a venit. O ezitare din
partea lui și a lui Nini, apoi o îmbrățișare scăldată de lacrimi.
Era Nichifor Crainic. Trăia sub numele de Ion Vladimir
Spânu, negustor de cherestea din satul Gălănești, jud. Rădăuți, ca refugiat
bucovinean și cu această identitate a stat trei ani în zona Sibiului, Munții
Apuseni și Valea Târnavei. Atunci l-am cunoscut. Am stat acolo câteva zile,
dormind în aceeași cameră cu el și nopţile s-au transformat în lungi spovedanii,
aproape până în zori au fost pentru mine o cuprinzătoare lecție de istorie,
literatură, filosofie și poezie. Trăiam o imensă emoţie sufletească
ascultându-l pe Nichifor Crainic povestind. Știa atâtea lucruri, ca o
enciclopedie, participase la atâtea evenimente importante din viața culturală
și politică a țării și cele mai grele probleme le explica într-un mod atât de
clar, că devenea accesibil oricui. Când vorbea, îi sorbeam cuvintele și simțeam
că lui îi făcea plăcere să-și dezvăuie gândurile, să-și retrăiască întâmplările
din viață, să-și împărtășească imensele lui cunoștințe. Se plimba prin istorie,
filosofie, poezie, artă și aveam imaginea filosofilor greci ce-și împărtășeau
gândurile în grădinile lui Academios. Îmi vorbea cu înflăcărare despre mişcările
literare dintre cele două războaie mondiale, despre „curentul gândirist” pe
care l-a iniţiat, despre implicarea lui în diverse momente de seamă din istoria
ţării.
A doua zi, cu oarecare emoţie şi, parcă, mângâindu-le, mi-a
arătat filele unui bloc-notes de vreo 200 pagini şi ale altuia pe jumătate
scris. Mi-a spus că-şi scrie amintirile, unde îşi povesteşte viaţa, aşa cum a
fost, cu urcuşurile şi coborâşurile ei[1]; participarea lui, fecior de ţăran
din Vlaşca, la viaţa culturală şi socială a ţării, încă din tinereţe.
Conducător al revistei „Gândirea”, timp de două decenii, a avut mulţi prieteni
şi admiratori, dar a avut şi duşmani care l-au lovit numai atunci când nu se
putea apăra. Pagini acoperite de un scris mărunt, ordonat, cu rânduri drepte și
litere egale, aproape ca de tipar, fără nicio ștersătură sau adăugire. N-a
scris niciodată decât cu toc și peniță cu cerneală. L-am întrebat cum de scrie
așa de precis. Mi-a răspuns că reflectează asupra unei idei sau a unei poezii
și apoi, când i s-a conturat, o așterne pe hârtie fără ezitare sau modificare.
Pagini întregi a scris dintr-un elan fără oprire.
Apoi mi-a arătat câteva caiete cu poezii şi un studiu de
vreo 300 de pagini, pe care l-a intitulat „Spiritualitatea poeziei româneşti”,
în care prezenta așa cum i-a văzut el, 12 poeți români. În alte câteva caiete
erau poezii scrise în acea epocă.
Mi-a povestit, ca o descătuşare, peregrinările lui începând
din toamna anului 1944, prin diverse sate din Transilvania, fiind adăpostit de
modeşti preoţi de ţară – foşti studenţi ai lui – sau de rudele acestora. După
evenimentele de la 23 august 1944 nu a fost plecat nici o zi în străinătate,
deoarece nu se considera vinovat faţă de ţară, la a cărei înălţare, prin
cultură, participase cu toată capacitatea lui de muncă şi creaţie. Se retrăsese
în Transilvania aşteptând ca patimile să se potolească pentru a se putea apăra
de acuzaţiile nedrepte.
La 23 august 1944 era în Bucureşti unde din cauza
bombardamentelor germane, în adăpostul blocului unde locuia a contractat o
dublă pneumonie cu 40 de grade. I-a venit în ajutor profesorul Ion Petrovici,
vechi şi statornic prieten, care l-a adus pentru îngrijiri la mănăstirea
Cernica, anunţându-i, în acelaşi timp, familia care era evacuată la Sibiu.
D-na dr. Aglaia Crainic a venit la Bucureşti şi, cu o
maşină, l-a transportat la Sibiu unde l-a internat în clinica prof. dr. Iuliu
Haţieganu. A ieşit din spital pe la jumătatea lunii octombrie. Cu toate că
ziarele publicaseră ştiri şi articole despre arestarea lui, el circula totuşi
liber prin Sibiu. Însă, prin noiembrie-decembrie, la sfatul unor prieteni, s-a
adăpostit în diverse case, nemaiieşind în oraş.
Atunci şi-a lăsat barbă, nu prea mare, pentru a-şi schimba
fizionomia şi, printr-o întâmplare norocoasă, l-a întâlnit pe primarul comunei
Gălăneşti din judeţul Rădăuţi, refugiat şi el, care avea asupra sa actele
primăriei. Acesta i-a făcut lui Nichifor Crainic un buletin de identitate pe
numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea. Sub acest nume a stat ca
refugiat bucovinean în tot timpul pribegiei în satele transilvane.
În preajma Crăciunului anului 1944 a scris un colind care
s-a publicat în „Telegraful Român” din Sibiu, sub numele de Victor Mărginaş.
Sibiul devenind nesigur, un fost student de-al lui, l-a dus la mănăstirea Sâmbăta,
unde a stat toată iarna.
În martie 1945 se mută în munţii Apuseni în comuna Blăjeni,
cătunul Grosuri, la 17 km de Abrud, având gazdă o bătrână de 70 ani, mama unui
preot.
Având fizionomia schimbată, doar îşi lăsase barbă, preotul
din sat, tot fost student, l-a recunoscut după voce. Nichifor Crainic îl
îndeamnă să tipărească la Brad revista „Flacăra” în paginile căreia preotul,
sub semnătura sa, îi publică fostului său profesor câteva articole literare.
În vara aceluiaşi an 1945, N. Crainic se adăposteşte în
comuna Zdrapţi pe Crişul Alb, aproape de Brad, la preotul Ştefi, care era fiu
de minier de la Petroşani. În iunie 1945 este judecat în lipsă şi condamnat la
închisoare pe viaţă. Atunci Perpessicius a publicat un articol infamant cum că
N. Crainic ar fi fugit în Germania.
Toamna se mută la Vaţa, tot pe Crişul Alb, la o familie de
învăţători, unde începe să scrie studiul „Spiritualitatea poeziei româneşti”.
Acolo a stat toată iarna anului 1945-1946. Dar zona Apusenilor devenise
periculoasă pentru libertatea ilustrului pribeag, jandarmii împânziseră munţii
în căutarea aşa-zişilor partizani.
La sfârşitul primăverii anului 1946, Nichifor Crainic
coboară la câmpie, în mijlocul Transilvaniei şi se adăposteşte undeva între
Blaj şi Sovata, în comuna Lepindea de pe Târnava Mică, la preotul Cornel.
Acolo l-am cunoscut pe poetul şi gânditorul Nichifor
Crainic, ascultându-i până la ore târzii din noapte povestea vieţii lui
tumultuoase şi peripeţiile pribegiei de până atunci.
După puține zile de şedere în tovărăşia atât de caldă şi
umană a poetului pribeag, pentru a nu da de bănuit oficialităţilor satului, am
plecat cu Nini la Sibiu. Ea a rămas la o mătuşă, iar eu m-am întors la
Bucureşti. După scurtă vreme a revenit şi ea.
N-am mai stat mult pe gânduri şi ne-am hotărât să ne căsătorim.
Într-una din zilele lui noiembrie 1946 am mers la ofiţerul Stării Civile,
conştient fiind de marea responsabilitate pe care mi-o asumam, în acele vremuri
de grea cumpănă, de a lua de soţie pe fiica lui Nichifor Crainic, condamnat în
lipsă la muncă silnică pe viaţă. Am fost hăituiți permanent de autorități,
culminând în 1951 cu arestarea mea și condamnarea la 5 ani de închisoare pentru
deținere de publicații interzise (manuscrise și publicații ale lui Nichifor
Crainic). După eliberare au continuat persecuțiile, fiind obligați să facem
cele mai umilitoare munci pentru a ne câștiga existența, cu carierele și
viețile frânte.
De Sf. Ioan am încercat să mergem din nou la el, pentru a-l
sărbători de ziua sa onomastică. Trebuia să ajungem în satul Icland, la 20 km
de Tg. Mureş, la preotul Matei [Morușca], moţ din Apuseni. Dar după trei zile
de îngheţ pe trenurile care circulau haotic, de la Ciceu a trebuit să facem
cale întoarsă la Bucureşti. Iarna a trecut cu puţine veşti de la el şi în luna
mai 1947 am citit în ziare că Nichifor Crainic a fost arestat.
Adus la Bucureşti, Nichifor Crainic a fost anchetat la
Ministerul de Interne şi ţinut în condiţii umilitoare până în iulie 1947 când a
fost depus la închisoarea Văcăreşti. După anularea sentinţei din 1945 a început
rejudecarea. Procesul se desfăşura normal, cu audiere de martori şi
administrarea de probe. Dar după arestarea lui Pătrăşcanu şi a avocatului
Pandrea, rejudecarea lui Nichifor Crainic s-a întrerupt brusc, fără nici un
motiv juridic. Astel, directorul „Gândirii” a fost ridicat de la Văcăreşti şi
transportat la Aiud unde a fost întemniţat, fără nici o sentinţă
judecătorească, timp de 15 ani de zile, în condiții de exterminare. Pachetele
cu îmbrăcăminte și alimente pe care i le trimiteam ni se înapoiau sau
dispăreau. La vorbitor nu ni se aproba să-l vedem. Era complet izolat de
familie și ținut în condițiile cele mai inumane.
Eliberat în aprilie 1962 mi-a povestit restul pribegiei lui."