În cadrul expoziţiei Societăţii Amicilor Belle Artelor
organizată la Hotel Herdan din Bucureşti în anul 1873, alături de nume de seamă
ale artiştilor români şi străini figurează şi o impresionantă colecţie de artă
aparţinând Principelui Carol. Pe
lângă pânzele semnate de Emil Volkers, Jan van de Venne, de 33 de acuarele ale
documentariştilor Preziosi şi C.Popp de Szathmari, de piese de mobilier create
de ebenistul Martin Stöhr, de vase de ceramică, candelabre şi armuri, stau două
portrete de aparat, realizate de artistul Healy.
Originar din Boston,
pictorul George Peter Alexander Healy (1813 -1894) a fost unul dintre cei mai
mari portretişti ai epocii sale. I-au pozat pe rând Abraham Lincoln, Andrew
Jackson, Louis-Philippe, papa Pius al IX-lea, mareşalul Soult, Gambetta şi
Lizst. A studiat pictura la
Paris şi Roma şi s-a specializat în portretistică. A locuit cu predilecţie în
Europa, realizând un număr impresionant de portrete şi ducând o viaţă modestă,
alături de numeroasa sa familie. Cu doi ani înainte de dispariţie, Healy revine
în Statele Unite şi se stabileşte la Chicago. În anul 1894, memoriile sale sunt
publicate postmortem. Intitulate simplu ,Amintirile unui pictor portretist,
ele oferă informaţii valoroase despre prima Regină a României.
Întâlnirea
dintre Principesa Elisabeta şi artist s-a produs în primăvara anului 1872 la
Roma, unde Healy îi realizează primul portret în costum popular, păstrat în
colecţia de pictură a Muzeului Naţional Peleş. Acesta este portretul care a
figurat în expoziţia de la Hotel Herdan, alături de un altul, reprezentându-l
pe Principele Carol în uniformă de general de cavalerie. Iată, în traducerea
noastră, paginile de memorii, în care este evocată cea mai bună perioadă din
existenţa Elisabetei, departe de personajul excentric care a devenit mai
târziu:
"Dar dacă
vizitele ducelui de Weimar la atelierul meu nu erau întotdeauna plăcute pe
de-antregul, alt vizitator era la fel de binevenit ca soarele însuși. Aceasta
era o verișoară a tinerei Prințese de Oldenburg, deosebita și încîntătoarea
Prințesă de România, viitoarea Regină a țării. Fusese trimisă la Roma pentru
a-și îngriji sănătatea și era minunat tot ce spunea; plăcea la fel de tare
detașarea ei față de eticheta curții și cred, modul răutăcios în care îi aducea
la disperare din acest motiv pe doamna de onoare și și chamberlanul care o
însoțeau. Înainte ca portretul verișoarei sale să fie terminat, Prințesa de
România l-a comandat pe al său, ca o surpriză pentru soț. ”
Destinat
Principelui Carol, aşa cum afirmă artistul, tabloul o înfăţişează pe tânăra
Principesă în costum popular. Ca şi în cazul portretului Mariţicăi Bibescu,
pictat de C.Popp de Szathmari, Elisabeta a ales să pozeze în costum popular, cu
şiraguri de margele la gât, voal de borangic şi pafta în jurul taliei. Alegerea
ei nu este fortuită: reprezintă o declaraţie politică mascată, un gest deghizat
de solidaritate cu românitatea sud-dunăreană pentru ale cărei drepturi, Carol
va depune eforturi politico-diplomatice importante.
"Am
pictat-o în costum popular; el consta într-un fel de cămașă brodată, cu mâneci
lungi și vaporoase, o vestă deschisă, o fustă roșie brodată cu aur, ghete roșii
și un văl transparent acoperind întregul costum, brodat de asemenea, în roșu și
aur. Costumul i se potrivea mănușă; figura sa expansivă era aproape perfectă,
singurul defect fiind o frunte prea înaltă. Încă de pe atunci își purta părul
după moda de azi, scurt și ondulat pe frunte, pentru ca acest mic defect să fie
camuflat”.
Deşi cei
doi se vor revedea în acelaşi an la Sinaia şi apoi, cu ocazia ceremoniilor
încoronării din anul 1881, artistul i-a urmărit cu interes şi emoţie
nedisimulată evoluţia spirituală de-alungul întregii sale existenţe. De la
Healy ne-a rămas până azi, poate cea mai frumoasă descriere a Elisabetei:
"În
ultimii ani, Regina Elisabeta a devenit celebră și s-a scris mult despre ea atât
în America, cît și în Europa. Sub numele de Carmen Sylva, a publicat poeme și
romane, eseuri și piese de teatru nu doar în germană, limba ei nativă, ci și în
franceză. A fost încoronată de Academia Franceză și Pierre Loti, autorul
romanului Pecheurs d‘Islande a scris despre ea cu mare entuziasm, dacă nu cu
perfectă discreție. Dar mai bine de douăzeci de ani în urmă, când a vizitat
atelierul meu, era abia cunoscută în cercul propriu și de cei norocoși să facă
parte din anuturajul ei. Mi-a spus, în timpul lungilor ședințe, totul despre
viața ei de familie; despre Carl, soțul său, despre adorabila sa
fetiță, - atât de devreme, vai, luată dintre noi, despre interesul ei față de
patria adoptivă și despre dorința ei de a face tot ce e omenește posibil pentru
fericirea poporului ei. A fost născută Prințesă de Neuwied, un foarte mic și
modest principat de pe Rhin și a fost crescută de admirabila ei mamă ca orice
fată din ținut. Educația ei a fost totuși completă; vorbește engleza și
franceza la fel de bine ca pe propria ei limbă, fără nici urmă de accent. Este
o excelentă muziciană și are un talent special pentru miniaturi și anluminuri
vechi. Tot ceea ce face pare făcut cu multă ușurință; și orice ar avea de
făcut, face cu atât de multă pasiune, de parcă întreg viitorul ar depinde de
reușita întreprinderii. Cred că cel care a reușit să o cunoască pe Regina
României va fi de acord cu mine că nici o femeie nu a fost vreodată mai
specială, mai rafinată, mai caldă, politicoasă, miloasă, mai îndrăgstită de tot
ce e pur și nobil; și dacă aceste trăsături se regăsesc în portretul ei, îmi
place să cred că omagiul pictorului american nu-i va displăcea”.
Unul dintre
momentele pe care Healy le preţuieşte în mod deosebit este invitaţia la masă,
pe care familia sa o adresează Principesei şi pe care aceasta o acceptă cu
foarte mare bucurie. Iată cum este descris episodul:
"De-a
lungul ședințelor, Prințesa s-a interesat de membrii familiei mele. [....]
Prințesa, părând curioasă, - am mentionat deja cît de miloasă era – am
îndrăznit să spun că dacă dorește să-i facă o favoare mare pictorului său și să
ia prînzul în casa lui, îi va prezenta atunci și membri familiei. <Aș fi atât
de încântată să iau prînzul cu dumneavoastră, domnule Healy, ar fi atât de
plăcut !> Și chiar mi s-a părut foarte încântată de prânz, de absența
totală a etichetei și ceremoniei, iar plăcerea a fost reciprocă. Mă tem
doar că doamna ei de onoare a suferit crunt. Prințesa era atât de veselă, de fericită, de încântată de muzica unui
(câştigător de) Grand Prix de Rome, adus de la Villa Medici, atît de
plină de admirație față de frumusețea femeilor noastre americane de la țară,
încât eticheta de curte era în fiecare moment desigur șifonată și exasperată. Mi-a
părut sincer rău cînd am terminat portretul și încântătorul meu model s-a
înapoiat în țara sa de adopție”.
În anul 1954, nepoata pictorului, Marie de Mare publică la New York o biografie a
artistului, în care reia acest episod, cu aceeaşi încântare cu care îl relatase
bunicul său în urmă cu mai bine de o jumătate de secol:
"Impulsionat de interesul sincer al tinerei față de
discuțiile despre soție și fiice, Healy și-a întrebat modelul într-o bună zi
dacă i-ar face plăcere să ia prînzul împreună cu doamna Healy și fetele. <Aș
fi încîntată să iau masa cu dumneavoastră, domnule Healy. Ar fi atît de
plăcut>, plăcerea nefiind împărtășită de doamna sa de onoare și de
șambelan și stârnind enervarea lor față de gusturile plebeiene ale artistului. Acea seară a rămas pentru toți una
dintre cele mai încîntătoare, mai profunde amintiri din Roma. Au discutat
îndelung, bucurându-se de o masă bună, și la final, talentatul compozitor de la
Villa Medici, Charles Lefebvre, i-a fermecat cu delicatețea compozițiilor sale.
La lumina lumânărilor, tânăra femeie stătea așezată pe podea lîngă foc, ascultând
cu emoție Sonata lunii, Elisabeta ținînd mâna Mariei (N.t. una dintre
fiicele lui Healy) și accentuând fiecare schimbare de ton cu apăsarea degetelor
ei. Mai târziu, Edith (N.t. alta fiica a artistului) a fost rugată să cânte la
harpă. Poetă, Regina și-a construit un adevărat nume sub pseudonimul Carmen
Sylva. Ea a întrebat-o pe Mary dacă știa romanul ei și și-a exprimat nerăbdarea
de a-l vedea publicat. De-a lungul lucrului la tablou, artistul a aflat că
Prințesa Elisabeta era la Roma ca să se recupereze după naștere și a
încurajat-o pe tânăra mamă să vorbească despre adorabila fetiță pentru că de
fiecare dată când rostea numele micii Maria fața i se lumina de infinită iubire
– o natură sensibilă, prea sensibilă pentru procesele și intrigile țesute în
jurul tronului. Odată portretul Prințesei Elisabeta terminat, George
Healy era pe val ....
Tânără femeie şi proapătă mamă, Elisabeta iradia în jurul ei
bunătate şi bucurie. Ca şi mai târziu, când după 1890, luptă ca o leoaică
pentru a legitima iubirea dintre moştenitorul tronului, Ferdinand şi domnişoara
sa favorită, Elena Văcărescu, umilindu-şi adversarii cu virulenţa stilului ei
epistolar, Elisabeta îşi dezvăluie latura romantică. Ea intervine în povestea de dragoste
neîmpărtăşită dintre Sofia Charlotte de Oldenburg şi unul dintre ducii de
Weimar şi determină ruperea cu scandal a logodnei. Gestul ei din 1891 este
aşadar, un soi de recidivă:
"În 1871,
o tănără și frumoasă fată, Prințesa de Oldenberg, i-a pozat lui Healy pentru un
portret destinat logodnicului său, Ducele de Weimar. I-a mărturisit
pictorului că detesta să-și vadă viitorul soț ! Americanul a fost foarte șocat
de faptul că în secolul al XIX-lea ar mai exista atîta tiranie în problema
căsătoriei și într-un glas cu fascinanta Elisabeta, Prințesă de România, a
sfătuit-o să îi mărturisească cît mai grabnic tatălui ei frica și oroarea față
de logodnic. Ruperea logodnei în ajunul căsătoriei a stârnit mare vâlvă”.
Într-o reuşită compoziţie pe verticală, artistul realizează
portretul Elisabetei în mărime naturală, semiprofil dreapta, în peisaj montan.
Rafinat, în culori vii, dominate de roşu, cu mâinile graţios împreunate la
nivelul încheieturilor şi ochii aţintiţi către privitor, portretul va fi reluat
cu mici variaţiuni de cel puţin două ori în anii ce au urmat . La fel de
încântător rămâne portretul literar pe care artistul îl schiţează modelului său
feminin preferat şi care asemenea picturii, oferă cititorului momente de reală
bucurie.
Autoare text: Macrina Oproiu
Traducere texte memorii: Macrina Oproiu
***
