Pe parcursul acestei expoziţii ne-am propus să încercăm o sinteză a celor mai însemnate aspecte cu privire la corelaţia organismelor hibernante cu factorii de mediu, la adaptarea acestora şi multe alte răspunsuri la întrebări legate de acest fenomen numit hibernare.
În cele cca. 65 planşe ilustrative, vizitatorii interesaţi de ciudăţeniile din viaţa animalelor vor găsi cele mai spectaculoase şi interesante secvenţe din complexul comportament al hibernenţilor. Sunt crâmpee care, în esenţă, dezvăluie laturi – unele obişnuite, altele ciudate – cunoscute mai puţin sau chiar deloc de către cei mai mulţi dintre noi.
Hibernarea este o modalitate de adaptare a organismelor ca formă de apărare împotriva asprimii iernii. Scăderea temperaturilor şi lipsa hranei ucid de cele mai multe ori creaturile vulnerabile: expunerea la frig extrem provoacă scăderea temperaturii corpului, organele interne îşi încetinesc activitatea şi inima de asemenea.
Unele animale scapă de acest pericol prin de migrarea către Sud; altele, se cuibăresc într-un adăpost încălzit, hrănindu-se cu rezervele de hrană acumulate pe timpul verii. Prin hibernare, însă, animalele pot supravieţui într-un fel de animaţie suspendată: în vizuinile lor, acestea par amorţite sau chiar moarte. Dar trupurile lor încă funcţionează, chiar mai eficient, conservând astfel energia vitală.
După gradul de reducere al proceselor fiziologice şi după durata acestei stări se deosebesc trei categorii de hibernare: facultativă, parţială şi completă (profundă).
Hibernarea facultativă, adică somnul mai îndelungat care nu este legat de schimbări fiziologice esenţiale, se constată uneori la veveriţă, orbete, bursuc, enot etc. Prin hibernare parţială se caracterizează ursul, hârciogul, unele specii de lilieci, iar prin hibernare completă se caracterizează popândăul, şoareci săritori sau cu buzunare, unele specii de pârş, marmotele, ariciul, moluşte, insecte în diferite stadii de dezvoltare etc.
Poziţia animalului care hibernează este caracteristică, fiind asemănătoare cu cea din somnul natural, trezirea din această stare (spontană sau indusă) putându-se produce în orice moment. În timpul hibernării profunde animalele stau nemişcate, nu se hrănesc, respiraţia şi bătăile inimii se reduc, iar temperatura corpului scade sub 2-5oC.
La rozătoare, ca şi la alte specii de animale, hibernarea a fost semnalată şi pe timpul verii. Acest somn estival se caracterizează tot prin reducerea funcţiilor vitale ale animalelor, fiind considerat tot o formă de hibernare.
Factorii principali care acţionează asupra mecanismului hibernării sunt temperatura şi baza nutritivă. Pe lângă aceşti factori, rol important îl au gradul de îngrăşare a animalului înainte de hibernare, starea funcţională a hormonilor, a reglării termice, a sistemului nervos etc.
Durata perioadei de hibernare variază de la câteva săptămâni la câteva luni, în funcţie de variaţiile condiţiilor climatice din fiecare an.
În concluzie, din cele enumerate mai sus reiese faptul că toate organismele care prezintă o hibernare profundă, exprimată prin perioade lungi de somn neîntrerupt şi care, în general, nu se hrănesc în acest timp, au nivel glicemic scăzut (hipoglicemie) în comparaţie cu starea normotermă (de temperatură corporală crescută şi constantă) din perioadele de nehibernare.
La alte specii, unde procesul hibernării este întrerupt de scurte treziri – când se hrănesc –nivelul glucozei sanguine nu este aşa de scăzut ca la prima grupă.
Hibernarea – modalitate comportamentală complexă – prin care anumite animale se ”sustrag” rigorilor neprielnice: penurie de hrană, temperaturi extreme, secetă etc., măreşte şi mai mult interesul pentru cunoaşterea şi adâncirea explicaţiei, semnificaţiei şi cauzalităţii unui asemenea bioritm sezonier.
Vă aşteptăm să ne vizitaţi la sediul nostru din Parcul Monument!
(dr. Nicolae Onea, cercetător - Secţia Artă, Etnografie şi Ştiinţele Naturii)
