Ambasada Mexicului în România și Muzeul Naţional al
Ţăranului Român va invită joi, 1 noiembrie 2012, de la ora 17.00, la Școala
Satului, la vernisajul expoziției Ziua Morţilor în Mexic.
Ziua Morţilor este o sărbătoare mexicană de origine
prehispanică, care cinsteşte memoria celor dispăruţi. Originile acestei
sărbători sunt anterioare sosirii europenilor în Mexic, existând dovezi ale
ceremoniilor la civilizaţiile mexica, maya, purépecha, náhuatl şi
totonaca, printre altele.
Festivităţile, conduse de zeiţa Mictecacíhuatl, Doamna Morţii, soţia lui Mictlantecuhtli, Domnul tărâmului morţilor, aveau
loc în a noua lună din calendarul solar mexican, la începutul lunii august şi
dura 30 de zile.
Pentru vechile civilizaţii mexicane, Moartea nu
cunoştea conotaţiile morale europene, nu exista infern sau paradis, nu exista
recompensă sau penitenţă a sufletelor. Ei credeau că drumurile destinate
sufletelor morţilor erau determinate de tipul morţii suferite, astfel locurile
unde mergeau erau:
- Tlalocan sau paradisul lui Tláloc, zeul ploii, aici
ajungeau cei care mureau în circumstanţe legate de apă.
- Omeyocan, paradisul soarelui, condus de
Huitzilopochtli, zeul războiului. În
acest loc, ajungeau doar cei care mureau în luptă, captivii sacrificaţi şi
femeile care mureau în durerile facerii.
-Mictlán, locuit de
Mictecacíhuatl şi Mictlantecuhtli, Domnul şi Doamna Morţii, era destinat celor
care mureau de moarte naturală
- Chichihuacuauhco, unde ajungeau sufletele copiilor.
Aici se găsea un copac din ale cărui ramuri curgea lapte, din care aceştia se
hrăneau.
Morţii îngropaţi în perioada prehispanică erau
însoţiţi de ofrande care conţineau două tipuri de obiecte: cele pe care mortul
le-a utilizat în timpul vieţii (instrumente muzicale precum flautul şi toba) şi
cele de care avea nevoie în călătoria dintre lumi: sculpturi ale zeităţilor
funerare, cădelniţe, urne şi cranii umane din diferite materiale (piatră, jad,
cristal).
La venirea în America, în secolul al XVI-lea,
spaniolii au adus propriile sărbători în care erau comemoraţi morţii, iar în
urma fuziunii dintre culturile americană şi europeană s-a creat un sincretism
care a amestecat religiile celor două continente, facând astfel să coincidă
sărbătorile catolice Ziua tuturor Sfinţilor şi tuturor Sufletelor cu
sărbătoarea similară mezoamericană, dând naştere astfel la Ziua Morţilor.
Pe 7 noiembrie 2003, UNESCO a declarat festivalul
indigen Ziua Morţilor din Mexic "Capodopera ce aparţine Patrimoniului Oral şi
Intangibil al Umanităţii”. Această distincţie a fost acordată pentru că este "una dintre reprezentările cele mai relevante ale patrimoniului viu din Mexic
şi din lume, şi ca una dintre expresiile culturale cele mai vechi şi de cea mai
mare forţă în cadrul grupurilor indigene ale ţării”. "Această întâlnire anuală
între persoanele care sărbătoresc şi strămoşi, relevă o funcţie socială care
atribuie individului un loc în cadrul grupului şi contribuie la afirmarea
identităţii”.
Altarul Morţilor
Pentru a sărbători Ziua Morţilor, se creează, în
camera cea mai importantă a casei, un altar în onoarea morţilor familiei.
Această tradiţie are la bază credinţa că sufletele morţilor se întorc în lumea
celor vii pentru a trăi alături de familiile lor timp de două zile. Pentru a
ridica un altar se folosesc o masă şi cutii de lemn sau carton, având de obicei
de la 3 la 7 niveluri, reprezentând straturile existenţei după tradiţia
catolică.
Elementele constitutive sunt:
- fotografia celui decedat care se aşază în partea cea
mai înaltă şi mai vizibilă a altarului;
- crucea de lemn şi sare pentru purificarea
sufletelor;
- tămâie care purifică energiile şi sfinţeşte locul
dedicat ritualului;
- arc din lemn cu flori care simbolizează intrarea în
lumea morţilor;
- hârtie perforată, semnificând bucuria sărbătorii
Zilei Morţilor şi a vântului;
- lumânări şi candele pentru altar, reprezentând
lumina ce călăuzeşte această lume;
- florile Cempaxóchitl (specie de crizantemă galbenă),
culoarea sa simbolizând lumina razelor soarelui şi indicând sufletelor drumul
pentru a ajunge acasă;
- cranii, ca aluzie la moarte, făcute din zahăr, lut
şi ipsos;
- apă, simbol al purităţii sufletelor, al ciclului
continuu al regenerării vieţii şi al morţii şi ca promisiune a fertilităţii
vieţii şi agriculturii. Se aşează un pahar cu apă curată pentru ca sufletul
să-şi astâmpere setea după călătoria din lumea morţilor, iar pentru a se
îmbăia, se aşează săpun, prosop şi oglindă;
- pâine, reprezentând generozitatea gazdei şi darul
pământului însuşi;
- mâncarea se pregăteşte după gustul morţilor pentru a
se putea bucura de armona acestora. Mâncarea nu este doar pentru sufletul
vizitator, ci şi pentru familie, care sărbătoreşte vizita rudelor moarte;
- băuturi alcoolice
sau ţigări pe placul mortului;
- obiecte personale,
care au aparţinut morţilor în timpul vieţii pentru ca sufletul să-şi amintească
momentele vieţii sale, iar pentru sufletele copiilor se pun jucării;
- alte obiecte ale artei populare mexicane, lanţuri
din hârtie creponată.
Sărbătoarea începe în momentul în care o rudă aprinde
lumânările altarului rostind numele morţilor, apoi se roagă pentru ca sufletele
să ajungă cu bine. Rudele se aşează şi consumă alimentele pregătite pentru
această ocazie, ascultă muzica pe care rudele decedate o ascultau cât erau în
viaţă, vorbesc despre noutăţile din familie, amintindu-şi anecdote legate de
cei morţi şi cer pentru ei odihna veşnică.
Sărbătoarea este o reîntâlnire, deşi scurtă, fericită,
cu promisiunea de a-i întâlni dincolo, când va veni momentul. La sfârşit, se
sting lumânările, îşi iau rămas bun de la suflete, urându-le drum bun pentru
întoarcerea în lumea morţilor şi rugându-i să revină în anul următor.
În expoziție va fi realizat un astfel de altar în
amintirea scriitorului mexican Carlos Fuentes şi a etnomuzicologului român
Constantin Brăiloiu.
Expoziția va putea fi vizitată de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00.
