Regina
Maria:
Te binecuvantez, iubita Romanie, tara bucuriilor si durerilor mele.
Un excelent emotionant si pilduitor articol, scris de catre Luminita Ciobanu in Jurnalul
National de azi 18 iulie 2012.
Ca urmare, il reproduc integral. Inca o
data felicitari autoarei.
Astăzi se împlinesc 74 de ani de la
plecarea în veşnicie a Reginei Maria, o femeie puternică, devotată românilor,
cu "o inimă de aur şi o rezistenţă de fier", după cum o descria
Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti. S-a născut în Anglia, la 29 octombrie
1875, la Eastwell Park, Kent, şi a fost fiica Ducelui Alfred de Edinburgh, fiul
Reginei Victoria, şi a Ducesei Maria Alexandrovna, fiica Ţarului Alexandru al
II-lea.
A fost iniţial Principesă de Edinburg şi ar
fi putut fi Regină a Marii Britanii dacă ar fi rămas pe plaiurile natale şi ar
fi acceptat căsătoria cu tânărul care se îndrăgostise de ea, nimeni altul decât
cel care avea să devină Regele George al V-lea. I-a fost sortită însă lui
Ferdinand al României. Aşadar, s-a logodit cu Prinţul Ferdinand de
Hohenzollern, moştenitor al tronului României, nepotul Regelui Carol I, şi a
sosit în regatul de la vărsarea Dunării în 1892 ca Prinţesă de România. A fost
îngrozită la început de necunoscutul ce i se aşternea în cale, însă a învăţat
cu uşurinţă graiul românesc.
A purtat tot timpul în gând sfaturile mamei
sale, care, în timp ce fiica sa se afla în prag de plecare, i-a reamintit să
aibă grijă la ţinuta pe care o va adopta, aspect care face parte din
îndatoririle unei prinţese, şi nu numai atât: "Mai spusese şi următoarele:
«Mergi într-o ţară ortodoxă; să-i cinsteşti Biserica şi slujbele şi să săruţi
crucea şi Evanghelia când ţi le prezintă preotul şi, când vezi pe alţii făcând
cruce, să faci şi tu. Şi eu urmai povaţa, cu toate că, la început, de câte ori
făceam asta, îmi venea să mor de timiditate, crezând, cu oarecare dreptate, că
ochii tuturor sunt aţintiţi asupra mea", mărturisea Regina Maria în
"Povestea vieţii mele".
Devotată poporului român, Regina Maria a
militat întreaga viaţă pentru binele României. În timpul primului război
mondial, Regina Maria i-a încurajat pe vitejii ostaşi români şi, fără teamă de
rigorile teritoriului în care se desfăşurau operaţiuni miliare, i-a ajutat şi
i-a decorat pe soldaţii aflaţi în spitalele de pe front.
Pe de altă parte, Regina Maria a avut un rol
esenţial pentru realizarea României Mari, care a reunit provinciile istorice
ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei, fiindu-i
sfătuitoare Regelui Ferdinand până la moartea acestuia, petrecută în 1927.
Regina Maria a fost un mare diplomat al
României. Iubitoare de frumos, Regina Maria a îndrăgit costumul tradiţional
românesc şi nu a ezitat să-l poarte cu mândrie în diferite momente, fiind
fotografiată deseori în locurile pe care le-a preţuit cel mai tare: Balcic,
Sinaia ori Castelul Bran, singură sau înconjurată de cei cinci copii: Prinţul
Carol (care va deveni Regele Carol al II-lea), Prinţul Nicolae, Principesa
Elisabeta, Principesa Maria şi Principesa Ileana.
Izolată complet după instalarea fiului său,
Regele Carol al II-lea, Regina Maria s-a retras din viaţa publică. A murit la
18 iulie 1938, la Sinaia, la Castelul Pelişor, fiind înmormântată, aşa cum şi-a
dorit, la Curtea de Argeş, alături de regii României. Tot după propria dorinţă,
inima i-a fost aşezată într-o casetă de argint cu pietre scumpe, după ce a fost
învelită în vată formolizată, fiind înveşmântată în drapelele României şi
Angliei şi depusă în Biserica ortodoxă "Stella Maris", aflată din
grădina Palatului de la Balcic. Cum Palatul de la Balcic a fost cedat
Bulgariei, o dată cu Cadrilaterul, astăzi, inima Reginei Maria se află la
Muzeul Naţional de Istorie.
În testamentul pe care l-a întocmit cu cinci
ani înainte de a pleca din lume, la 29 iunie 1933, Regina şi-a îndreptat
gândurile către ţară şi popor: "Ţării mele şi Poporului meu, Când veţi
ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care
rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am
purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo
de liniştea mormântului. Abia împlinisem 17 ani când am venit la tine; eram
tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am
îmbrăţişat o nouă naţionalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă. La
început n-a fost uşor. (...) Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere.
(...) Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei
mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit
răbdătoare, foarte răbdătoare. (...)
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar
înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată,
mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara
bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale
cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită,
a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic
îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre
naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. (...) Şi acum vă zic rămas bun
pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus
de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu
ultima mea suflare".
