Imi pasa: "un pictor normal în mijlocul unei lumi întoarse pe dos"

luni, 16 decembrie 2019

"un pictor normal în mijlocul unei lumi întoarse pe dos"

Arta plastică contemporană românească

Nicolae Gârbaciu (1886 - ?)

Spre deosebire de alţi pictori ai generaţiei sale, de la Nicolae Gârbaciu nu ne-au rămas decât puţine mărturii. Se ştie că s-a născut la Grindeni – Bălţi, la 1 ianuarie 1886, şi că şi-a desăvârşit studiile la Academia de Arte Frumoase din Iaşi între 1917-1920, la clasa lui Octav Băncilă.

Între 1920-1922 a urmat cursurile Academiei libere la Bucureşti unde a lucrat cu Ştefan Popescu şi Arthur Verona. În perioada interbelică s-a stabilit la Braşov, iar între anii 1946-1947 ar fi participat la Saloanele Tinerimii Artistice. Se ştie că între 1940 şi 1959 a organizat o serie de expoziţii personale la Bucureşti, în care dominante au fost portretele şi peisajele.

Un articol de la sfârşitul anilor ‘50 al lui Ion Frunzetti, dedicat operei lui Gârbaciu, ne dezvăluie un pictor normal în mijlocul unei lumi întoarse pe dos. El îi remarca instinctul sigur, preferinţa pentru genurile cele mai uzitate ale picturii tradiţionale (peisajul, natura moartă şi portretul), armoniile cromatice expresive, chiar şi inegalităţile, însă în general "deplina sinceritate a tuturor lucrărilor sale”, pentru a-l contrapune tacit "celor ce fac compoziţie reuşită”, poate o aluzie voalată la arta grandilocventă, angajată a momentului.

Majoritatea lucrărilor ce figurează acum în licitaţia Goldart poartă datarea şi amprenta stilistică din perioada analizată de Ion Frunzetti în articolul său şi este posibil ca acestea să fi participat la expoziţia menţionată, încât picturile de azi pot fi pe deplin caracterizate cu vorbele de atunci: "pictura lui nu e conceptuală, uscată, ci dimpotrivă musteşte de sevă, de plenitudine, de bucuria de a trăi. În faţa priveliştii (Stradă la Tulcea, Din fereastră, Podul) el nu are nostalgii, nici tristeţi, nici regrete fals paradisiace: priveliştea e cum e şi frumuseţea ei stă în faptul că poate fi gustată cu ochii lacomi de culoare şi lumină, care o converteşte în giuvaer de smalţ viu”. În naturile statice (cu flori galbene, cu cărti, cu vase) "Gârbaciu nu vrea decorativul; lui îi trebuie materialitatea deplină, tridimensională şi perceptibilă tactil a lumii reale...”. Autoportretul, mai construit decât "Şirato” (portret cu unele reale calităţi, dar nu la înălţimea temei), păcătuieşte prin caracterul timid, cam şcolăresc al articulării limbajului, infinit mai spontan în peisaje.

Caracterizându-l pe autor drept un tonic, "ca vinul bun şi aerul de munte”, Frunzetti îşi încheia articolul cu urmatoarea recomandare: "kafkienii şi sinucigaşii eventuali ar face bine să ocolească expoziţia, căci ar putea risca să se tămăduiască de pesimism”.

În comunism, Gârbaciu, care a dat socoteală pentru inadaptabilitate prin recluziune, a găsit, pe lângă pictură, şi o altă cale de a ocoli pesimismul, preferând exilul. A emigrat, se pare, în America, unde la fel de discret precum a trăit în ţara natală s-a stins la o dată necunoscută.