Muzeul de Arta Cluj - Napoca
24 februarie - 20 martie 2016
Muzeul de Artă Cluj-Napoca (MACN), instituție publică de
interes județean, care funcționează sub autoritatea Consiliului Județean Cluj,
organizează, în perioada 24 februarie – 20 martie 2016, expoziția intitulată
generic Portretistică transilvană de secol XIX în patrimoniul Muzeului de Artă
Cluj-Napoca (Colecția Casinei din Cluj).
Inaugurarea oficială va avea loc miercuri, 24 februarie 2016,
ora 18:00, în prezența domnilor Lucian Nastasă-Kovács, manager al Muzeului de
Artă Cluj-Napoca, Vákár István, vicepreședinte al Consiliului Județean Cluj,
Vekov Károly, președinte al Casinei din Cluj, precum și a curatorului
expoziției, doamna Pásztor Csenge Bíborka.
Consacrată
genului portretistic, expoziția își propune să prezinte, în premieră, un fond
patrimonial inedit, de certă importanță artistico-documentară, care lărgește
perspectiva asupra producției picturii de șevalet transilvănene din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, el reprezentând, totodată, și o mărturie
valoroasă cu privire la un aspect semnificativ al istoriei orașului, și anume
destinul așa-numitei "Casine din Cluj” și a colecției sale de portrete.
"Casinele”,
introduse de contele Széchenyi István de Sárvár-Felsővidék (1791-1860) în
Ungaria, iar sub influența sa directă și în Transilvania, au deținut o
importanță deosebită atât în viața publică maghiară, cât și în cea românească,
ele jucând rolul unor veritabile focare de cultură frecventate de personalități
de seamă ale vieții politice, sociale și economice ale timpului sau chiar
constituind nucleele unor viitoare societăți științifice. Prima societate
românească de acest fel din Transilvania, Casina română din Brașov, a fost întemeiată
în urbea de sub Tâmpa, în 1835, ca loc de întâlnire culturală pentru negustorii
români, istoria ei fiind indisolubil legată și de marile lupte politice din
vremea revoluției pașoptiste și a Memorandumului din anul 1892.
"Casina din
Cluj” a fost înființată în anul 1833 de către reprezentanții nobilimii
transilvănene, după modelul cluburilor englezeşti de la începutul secolului al
XIX-lea, lucrările de construcţie ale sediului său monoetajat de pe strada Deák
Ferenc (actualul Bulevard al Eroilor nr. 16) fiind încheiate la finele
veacului. Costurile de amenajare a spaţiilor interioare ale noului aşezământ –
mobilier, tablouri, inclusiv porțelanuri – au fost acoperite integral din
donaţiile publice ale membrilor, nefiind însă exclusă nici posibilitatea ca,
după finalizarea înălțării sediului, să fi fost achiziţionate și alte piese de
utilitate.
Cum a
evoluat apoi istoria Casinei, care au fost diversele evenimente istorice ale
secolului XX ce și-au pus pecetea asupra destinului ei şi, nu în ultimul rând,
a colecţiei de portrete, când și în ce împrejurări au fost îndepărtate aceste
tablouri, ce s-a întâmplat ulterior cu respectivele opere de artă etc. – sunt
doar câteva teme pe care şi-a propus să le elucideze cercetarea derulată de
Pásztor Csenge Bíborka, curatorul expoziţiei. Cât privește contextul istoric al
scoaterii portretelor din circuitul public obișnuit, acesta este unul deja
aproape "clasic” pentru Europa centrală și de răsărit, în contextul sfârșitului
celei de-a doua conflagrații mondiale, când Armata Roșie a ocupat țări care –
mai apoi – vor fi incluse în așa-numitul "Bloc comunist”, Uniunea Sovietică
impunând cu forța un regim politic și o ideologie ce vor domina spațiul vreme
de aproape o jumătate de veac.
Ca un
paradox însă, în toată perioada interbelică și până la finele ultimei
conflagrații mondiale, edificiul Casinei din Cluj a funcționat ca sediu al
comandamentelor diferitelor trupe militare, în mod succesiv române, maghiare și
sovietice. Dacă în cazul primelor două corpuri de armată nu există informaţii
privitoare la eventuale distrugeri provocate în interiorul clădirii, invazia
sovietică s-a dovedit a fi cu adevărat fatală pentru sediul Casinei, situație
ce s-a perpetuat în întreaga perioadă de instaurare a regimului comunist în
România, pentru ca mai apoi să se manifeste un dezinteres major în ceea ce
privește protejarea și conservarea monumentelor istorice, mai ales dacă acestea
purtau pecetea culturală a unor grupuri etnice minoritare. Așa se face că multe
dintre palatele și castelele transilvane au devenit sedii de CAP ori SMA, iar
transformarea unora în sedii de școli sau cămine pentru elevi fiind deja un
gest de bunăvoință. În aceste împrejurări, devastările, furturile și indolența
au fost la ordinea zilei, clădirile ruinându-se pe zi ce trecea, în vreme ce
mobilierul, bibliotecile impresionante, galeriile private, porțelanurile etc.
au căzut pradă inițial soldaților, apoi activiștilor de partid și hoților de
rând. Astfel, pierderile acumulate sunt practic incomensurabile, dispărând valori
culturale de nerecuperat.
Începând cu
anul 1946, asistăm treptat la suspendarea comitetului de conducere al Casinei
din Cluj, iar mai apoi la desființarea ei. După dispersarea tablourilor
datorată soldaților sovietici și arderea documentelor, a urmat mutarea a ceea
ce s-a mai putut salva (părți din colecția de pictură și din bibliotecă) la
sediul Societății Muzeului Ardelean, naționalizarea acesteia din urmă,
survenită în 1948, pecetluind, fără nicio urmă de tăgadă, destinul lucrărilor.
Arhivele, respectiv tablourile preluate, au intrat în posesia Academiei Române,
iar în anul 1971, cele zece portrete aflate acum, în premieră, în expunere
publică au fost transferate Muzeului de Artă, fiind introduse, alături de
numeroase alte piese, într-o colecţie cu specific documentar.
Portretele
în cauză, considerate multă vreme pierdute, înfățișează – cu excepția
portretului contelui Széchenyi István, pictat la comandă de Barabás Miklós
(1810-1898) – diferiți membri ai Casinei clujene, mai precis membrii săi
fondatori, având rolul vădit de a-i omagia: Contele Bethlen János de Bethlen
(1791–1852), Contele Kendeffy Ádám de Malmovíz (1795–1834), Bölöni Farkas
Sándor (1795–1842), Baronul Wesselényi Miklós de Hadad (1795–1850), Contele
Mikó Imre de Hidvég (1805–1870), Baronul Kemény Domokos (1807–1885), Baronul
Wesselényi Ferenc cel tânăr de Hadad (1810–1885), Contele Bánffy Dániel de
Losoncz (1812–1888), Contele Lázár Miklós de Szárhegy (1819–1889). Toate
corespund unei tipologii portretistice specifice, și anume portretul de
reprezentare și evocare, întemeiat pe anumite convenții: preponderent întâlnim
„figura trei sferturi”, aproape de aceeași mărime (înregistrându-se diferențe
minore), încadrată de accesorii simbolice care convertesc în plan vizual
importanța și rolul social al celui reprezentat. În abordarea temei, accentul
cade asupra reliefării fidele și minuțioase a particularităților de natură
fizionomică, proprii modelului imortalizat, iar sub raportul limbajului plastic
și al facturii execuției, lucrările rămân puternic cantonate în coordonatele
stilistice ale artei academice.
Curator:
Pásztor Csenge Bíborka
Comisar de
expoziție: Alexandra Sârbu
Restaurarea
unui număr de patru portrete de șevalet dintre cele aflate în expunere a fost
realizată către domnul Ioan Muntean, expert-restaurator acreditat de Ministerul
Culturii.
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu