Expozitie portret: Ion Tuculescu
Muzeul Municipiului Bucuresti
7 - 30 octombrie 2015
Ion Ţuculescu s-a născut la 19 mai 1910 la Craiova în
familia unor institutori. Clasele primare le va urma la şcoala Ion Heliade
Rădulescu sub îndrumarea părinţilor.
Apropierea de pictură s-a produs în anii liceului când,
alături de fratele său Şerban şi pictorul local A. D. Hagiu, a deschis o
expoziţie în Palatul Prefecturii din oraş. Cu banii obţinuţi acum din vânzarea
unor tablouri a efectuat o excursie cu şcoala în Italia, eveniment care i-a
prilejuit descoperirea entuziastă a capodoperelor Renaşterii şi Barocului dar
care, pe de altă parte, i-a iscat serioase îndoieli privind vocaţia sa de
artist.Cu toate astea, în 1926 a participat cu peisaje şi naturi moarte la Expoziţia
Cercului artistic oltean.
În anii următori Ţuculescu s-a consacrat cu temeinicie
ştiinţei. În 1928 s-a înscris la Facultatea de ştiinţe naturale din Bucureşti
iar un an mai târziu şi la Facultatea de medicină, urmând studii pe care le va
absolvi în paralel. A rămas dealminteri toată viaţa un pasionat cercetător în
domeniul microbiologiei.
Revine asupra îndeletnicirilor sale artistice în anii '30
inspirat fiind şi de vedutele mediteraneene pe care le descoperă cu prilejul
unor călătorii în Turcia, Palestina, Egipt şi mai ales în Grecia unde,
mărturiseşte apoi, "aproape întotdeauna nu pictam decât peisaje însorite.
Iubeam culoarea. În armoniile mele de atunci predomina albastrul blând şi
catifelat al cerului grecesc.”
Începând cu 1938, data primei sale expoziţii personale,
încurajat fiind şi de aprecierile elogioase ale unor personalităţi marcante
precum Marius Bunescu, Petru Comarnescu, Nicolae Iorga şi George Oprescu,
depăşeşte definitiv complexul "autodidactului” şi se dedică cu înflăcărare
picturii, afirmându-se printre novatorii generaţiei sale. Timp de un deceniu
Ţuculescu deschide şapte expoziţii personale – ultima, în 1947 – şi participă
la numeroase expoziţii tematice sau de grup din ţară şi străinătate.
În această decadă Ţuculescu consumă mai multe etape ale
creaţiei sale: de la pictura post impresionistă de peisaj, dezvoltată în
spiritul "şcolii de la Balcic”, îndatorată încă obiectivităţii "motivului” – şi
care, potrivit propriilor dezvăluiri, dădea la iveală "un temperament blând,
entuziast şi optimist”- la o viziune cromatică expresionistă, încă
nedezlănţuită, decelabilă mai curând în materismul dens şi frământările tuşei;
de la cromatismul straniu al unor peisaje din Corfu ori cel sumbru, de o
tensiune paroxistică, al "perioadei negre”, la violenţa şi duritatea "măştilor
africane” ; de la lirismul "agresiv”, "incendiar” , iscat de tonurile
puternice, radicale din unele portrete, naturi statice şi "câmpuri de rapiţă”,
mărturisind stări emoţionale extreme, de o intensitate expresionistă nemaiîntălnită
până la el, până la elocvenţa "primitivă, sălbatecă, telurică” a "interioarelor
ţărăneşti”.
Pe parcursul acestor rodnici ani critica i-a surprins nu o
dată originalitatea ieşită din comun evidenţiind "dezlănţuirea supra umană”, "explozia pur instinctivă”, "energia de suflu sălbatec” ori "vizionarismul
tragic” din opera sa. În opinia unora, artistul are o "vocaţie specială a
viului”: el este capabil de a "retrăi asemeni unui primitiv viaţa naturii” prin
plăsmuirea unui univers "violent, teluric, dionisiac, cu accente prometeice şi
chiote de dans păgân, cu răbufneli de subconştient şi obsesii de vis.”
Pe cât de efervescentă expoziţional a fost decada ce a
precedat anul 1947, pe atât de "încremenit” se va dovedi următorul deceniu în
ceea ce priveşte vizibilitatea operei sale. O dată instaurat realismul
socialist pictura lui Ţuculescu va fi repudiată şi, în ciuda unor concesii de
ordin tematic, pe care artistul le admite circumstanţial, el nu va mai expune
până în 1957 în cadru oficial. Ajunge în acest răstimp la o superioară osmoză a
realităţii cu motivul folcloric, desăvârşindu-şi căutările la ceea ce critica
de artă a numit "perioada folclorică” a operei sale. "Folclorul lucrat atunci -
o serie de câteva zeci de peisaje în care înlocuiam cu motive de scoarţă pomii,
norii, florile. Pământul era aşternut cu motive de scoarţă, cerul de asemenea
era tot după modelul scoarţelor şi acesta era un fel special de interpretare a
folclorului” sintetiza mai târziu pictorul.
Ultimii ani, când în sfârşit i se permite să expună – i-au
fost admise lucrări la expoziţii de grup în 1957, 1959, 1960 şi 1962 – sunt
mult mai grăitori prin prisma experimentelor de atelier, al supremelor "mutaţii” survenite sub forma a ceea ce retrospectiv au fost desemnate în opera
sa ca "faza totemică” şi "faza abstractă”. Istoricul de artă Magda Cârneci le
sintetiza astfel: "Lucrările apar acum ca pure descărcări <electrice>( <nucleare> cum le numea un artist), dezlănţuiri de gest şi culoare, întreţeseri
de forţe şi pulsaţii, fără obiect recognoscibil, ce se încheagă în figurări
potenţiale, ale căror forme, culori şi ritmuri generează ramificate analogii
posibile, eventuale, ce par că transcend din regimul lor virtual înspre
semnificaţii vaste şi nedeterminate.”
În 1962 Ion Ţuculescu se stinge din viaţă şi este îngropat
la Cernica, în cavoul familiei Galaction. În 1965 o retrospectivă dedicată
întregii sale activităţi artistice va fi deschisă la sala Dalles din Bucureşti.
Organizată la sugestia artiştilor Ion Vlasiu şi Pavel Codiţă, expoziţia a
beneficiat de implicarea istoricului de artă Radu Bogdan şi a scriitorului Geo
Bogza. Itinerată după aceea la muzeele de artă din Iaşi, Craiova, Timişoara,
Sibiu, Târgu-Mureş, Cluj şi Constanţa, marea expoziţie postumă a impus
definitiv marelui public creaţia unuia dintre cei mai autentici pictori români
postbelici. Odată cu participarea lucrărilor sale la însemnate expoziţii de
artă românească în străinătate în deceniile şapte şi opt – printre care notorie
a fost prezenţa la Bienala de la Venezia din 1966 – opera sa s-a impus şi peste
hotarele României.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu