Expozitie retrospectiva

Arta plastica contemporana romaneasca

Borbala Bocz

Galeria din Grajd, Centrul de Cultura Arcus

4 octombrie 2012

   Borbála Bocz s-a născut la 23 decembrie 1955 în Sf. Gheorghe. Între 1962–1974 a fost elevă la Liceul nr. 1 (azi, Colegiul Reformat Székely Mikó), unde l-a avut profesor de desen pe Zoltán Hervai, un artist plastic foarte bun, care însă nu a remarcat talentul elevei, ce se forma sub ochii lui.  Pentru o pregătire mai completă, Borbála Bocz a studiat şi la Şcoala de Arte din Sf. Gheorghe,  unde i-a avut ca profesori pe Géza Szilágyi (1971–73) şi Éva Bortnyik (1973–74). La prima încercare,  a fost admisă la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, secţia grafică, pe care l-a absolvit în promoţia din 1978, clasa profesorului Eugen Popa. Între 1978–1986, artista participă la numeroase expoziţii de grup, republicane şi judeţene. A fost membră UAP/Uniunea Artiştilor Plastici din anul 1986 şi a mai fost preşedintele grupării Atelier 35. A avut o singură expoziţie personală în 1988, la Braşov, unde artista a lucrat la montarea expoziţiei, dar nu a participat la vernisaj, din cauza bolii avansate. A trecut în nefiinţă pe 23 aprilie 1988.    

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vraja • argument

  "De câte ori privesc opera grafică a artistei Bocz Borbála, îmi dau seama că suntem atât de bogaţi ! Şi mă întreb cu tristeţe de ce timp de 24 de ani i-am îngropat opera în uitare şi abia mai vorbim de această mare artistă.
   Pentru că ...
   Este uimitor cum această artistă, cu trupul fragil şi sufletul chinuit de spaima morţii, a avut puterea de a crea o operă de asemenea anvergură. Bocz Borbála nu a fost doar un creator
autentic, a fost şi un exemplu. A fost unul dintre puţinii creatori care nu au uitat rostul fundamental al artei, acela de a atinge sufletul omului şi de a-i răscoli conştiinţa, de a reacţiona la diformităţile lumii şi a nu ceda în faţa Răului, dezvăluind adevărul despre feţele ascunse ale fiecărei epoci.
   Bocz Borbála a trecut pe acest pământ într-o epocă în care raţiunea, înţelepciunea şi rostirea adevărului erau considerate crime. A trăit într-o epocă a fricii, în care oficial domnea democraţia populară, dar în realitate puterea nu era nici democrată şi nici populară. O epocă în care clasa muncitoare era chipurile slăvită, dar niciodată muncitorii nu au fost mai umiliţi. O epocă cu un regim politic care se declara cel mai uman dintre regimuri, dar faptele sale s-au dovedit a fi cele mai monstruoase crime împotriva umanităţii. O epocă în care se flutura continuu credinţa în dreptate şi adevăr, dar niciodată nu s-a trăit într-o minciună mai ruşinoasă. Amintirea mea este răscolită de confesiunile tulburătoare ale artistei Bocz Borbála. Mărturisiri despre alunecările în grotesc ale puterii şi despre lipsa ei de omenie, despre imensa vulnerabilitate a artistei şi nevoia sa de frumuseţe şi iubire. Avea curajul de a rosti ceea ce se trecea sub tăcere, de a dezvălui adevăruri interzise despre agresiunile asupra celor mai de preţ valori ale omului, care rămas fără nici un fel de apărare.
   Bocz Borbála are o lucrare În spaţiul alb 4 : un trup, sau mai degrabă un tors fragil, vulnerabil, este acoperit de un văl alb. Trupul nu este expus vederii, dar tabloul are forţa de a ne face să-l simţim şi să ni-l imaginăm, în contrast cu frânghia dură, groasă, răsucită. Este uimitor cum artista a putut reuni într-un singur tablou categorii profund contradictorii : duritatea cu fragilitatea, misterul cu palpabilul, vulnerabilitatea frumuseţii cu ferocitatea agresiunii.
Lucrările artistei dezvăluie ceva din substanţa celei mai inumane epoci din istoria omenirii. Era cea mai duşmănoasă societate, care dispreţuia viaţa, spiritul omului şi tot ceea ce ţinea de adevăr, libertate şi credinţa în Dumnezeu. Tot ce ţinea de substanţa malefică a acelui regim – lanţuri, gheare din fier, sârma ghimpată, feţe ascunse, ochi înspăimântaţi – regăsim în lucrările artistei.
   Bocz Borbála a trăit în secolul 20, într-un mic orăşel, nesemnificativ pentru Lumea Mare, dar este locul în care artista devine un creator de înaltă clasă. A trăit într-un mod unic şi la o intensitate dureroasă experienţa convieţuirii cu propriul trup măcinat de boală. A plecat la 33 de ani în împărăţia lui Osiris, iar noi am rămas cu poezia liniştii ţipătoare din opera sa, care este confesiunea plastică a unui destin tragic." ( József GAZDA)